Despre Irlanda profundă

În perioada mea londoneză, adică pe la începutul anilor ’90, când eram un – relativ – tânăr diplomat român la primul său post în străinătate, adică la Ambasada României în Marea Britanie, o vreme am răspuns și de relațiile româno-irlandeze, ceea ce mi-a prilejuit câteva vizite la Dublin și la Belfast și un contact direct cu această țară fascinantă, pe care nu poți să n-o iubești pentru toate frumusețile ce ți le oferă, dar mai ales pentru oamenii săi de-a dreptul fabuloși. Tocmai de aceea rămâneai mirat și complet confuz să vezi cum, în Irlanda de Nord, la Belfast, niște oameni care erau din același neam, vorbeau aceeași limbă, engleza, cu același accent puternic – unmistakable, cum s-ar spune în englezește -, ziua conviețuiau mai mult sau mai puțin suportându-se între ei, dar noaptea se atacau și se omorau pe capete, fiindcă opoziția era catolică, iar guvernamentalii protestanți. Irlanda de Nord, care ține de Marea Britanie, este provincia Ulster, dar să nu spui ”Ulster” în fața unui catolic că ai stricat prietenia cu el definitiv. Tot așa am descoperit că există whiskey catolic și whiskey protestant și că niciodată comunitățile respective nu acceptau să bea un whiskey recunoscut ca fiind al celorlalți. După cum și pub-urile erau segregate religios. Am băut o dată Guinness într-un pub în care fuseseră atentate de opt sau nouă ori cu bombe puse de grupările catolice afiliate la IRA (Irish Republican Army), mișcarea separatistă din Irlanda de Nord, aflată ani de zile în conflict cu guvernul provincial susținut de Londra. După cum, prin unele sate nord-irlandeze, vedeai niște banner-e de-a curmezișul șoselei spunând, aproape electoral, ”Să nu uităm 1690” (anul bătăliei de pe râul Boyne, câștigată de armatele regale protestante împotriva irlandezilor catolici). Sau să auzi povești despre leagănele pentru copii din Belfast legate în weekend cu lanțuri, pentru că weekend-urile erau considerate zile de mers la biserică și rugăciune, impuse de biserica protestantă, nu de joacă și veselie.

            Dar aceiași nord-irlandezi erau mândri că Titanicul se construise în docurile de la Belfast, chiar dacă se scufundase la prima traversare a Atlanticului, sau că scriitorul Jonathan Swift se spunea că se inspirase în romanul său Călătoriile lui Gulliver de la aspectul unei coline de lângă Belfast, al cărei profil semăna cu capul unui uriaș culcat. Ca să nu mai vorbim de sentimentele amestecate de dușmănie și orgoliu pe care irlandezii le nutresc față de englezi, pe care i-au privit mereu ca pe opresorii lor istorici, dar a căror literatură au îmbogățit-o cu nume de rezonanță istorică: Oscar Wilde, William Butler Yeats, James Joyce, Oliver Goldsmith, Edna O’Brien, John Millington Synge, Richard Brinsley Sheridan, Brendan Behan, cu scriitorii anglo-irlandezi ca Jonathan Swift și George Bernard Shaw, cu laureații Premiului Nobel pentru literatură Samuel Beckett și Seamus Heaney, sau cu notoriul (și pentru noi) romancier Bram Stoker, părintele contelui Dracula.

            În relația cu România, am cunoscut, la începutul anilor ’90, un scriitor și profesor irlandez al cărui nume se detașează cu pregnanță până în ziua de azi în cadrul relațiilor culturale româno-irlandeze, cel al lui John Fairleigh, un om de o imensă cultură și blândețe, un insular aflat dincolo de orice fundamentalism sectar, la fel de mult ”acasă” și în Irlanda de Nord, unde preda literatură engleză la Universitatea din Belfast și în Republica Irlanda, unde era o figură universal familiară, aparent un academic prea naiv pentru realitatea dură de pe insulă, dar în realitate un organizator și un animator de evenimente culturale care-și puneau o amprentă hotărâtă pe realitățile irlandeze. Asemenea oameni erau la căutare în anii ’90, la sfârșitul perioadei ”tulburărilor” (the Troubles), cum au fost denumite deceniile de confruntări sectare în care și-au pierdut viața vreo trei mii de persoane în atentate (anii ‘60-’90). Iar un domeniu care s-a dovedit necunoscut, neutru și de interes pentru ambele comunități de pe insulă a fost cultura română, față de care John Fairleigh și prietenii săi irlandezi de ambele părți ale frontierei au dovedit un atașament inexplicabil, dar cu atât mai interesant. În acei ani de la începutul ultimului deceniu al secolului XX au mers în cele două Irlande câteva expoziții românești prestigioase de pictură, câteva formații muzicale, mai multe teatre românești de prima mână cu spectacole de excepție. John Fairleigh nu era impresar de artă, ci un simplu profesor de literatură engleză la Universitatea din Belfast, însă cunoștea pe toată lumea, avea darul de a-ți stârni interesul pentru cauza pe care o apăra, știa să capaciteze autoritățile locale pentru finanțarea evenimentelor românești pe care voia să le organizeze, la București era mare prieten cu Ion Caramitru, care, prin intermediul UNITER, îl ajuta să mobilizeze artiștii și teatrele românești în favoarea unor turnee de prestigiu în insulele britanice. El a fost președintele fondator și directorul unui ONG de mare fantezie, dar și eficiență culturală, intitulat Romanian-Irish Cultural Foundation, cu finanțare, bănuiesc, mai mult din buzunarul propriu.

            La inițiativa lui John Fairleigh am făcut o dată o călătorie la Belfast și la Dublin cu efecte benefice pentru artele române. La Belfast am mers amândoi la directorul lui British Council pentru Irlanda de Nord, instituție britanică de altfel, căruia i-am prezentat împreună avantajele unui turneu teatral românesc în Irlanda de Nord și am obținut o promisiune de finanțare de la el pentru spectacolele din provincie, iar la Dublin am mers tot amândoi la directorul pentru cultură și cooperare internațională din cadrul MAE irlandez (al cărui sediu este în casa familiei Guinness, cei cu berea neagră) și, povestindu-i ce finanțare ne oferise British Council de la Belfast, l-am ”convins” să ne ofere la rândul său o finanțare și cooperare pentru partea ce ținea de Republica Irlanda, astfel încât aceasta să nu rămână mai prejos decât partea britanică a insulei cu promovarea prezenței teatrale românești. La sfârșitul vizitei mele în cele două capitale irlandeze, mi-am dat seama în ce măsură fusesem discret și frumos ”atras” de John Fairleigh să fiu de alături de el, ca diplomat al ambasadei, deci reprezentant oficial al statului român, stat care-și dădea acordul și sprijinul pentru acest turneu teatral, pentru care era nevoie de obținerea de finanțare anglo-irlandeză.

            La John Fairleigh acasă, când mergeai la Belfast, nu exista să nu fie cazat și vreun artist român, care făcea un stadiu de vreun fel sau altul în cadrul instituțiilor culturale nord-irlandeze. Avea o casă mare și încăpătoare, în care trăia singur, o relicvă nobilă a stilului arhitectural georgian, atât de dominant în ambele Irlande. În felul acesta, ajuta artiștii români să economisească banii de cazare ca să-i cheltuiască mai bine pe altceva: călătorii pe insulă, cărți, spectacole.

*

            O asemenea călătorie voiam de fapt să vă evoc, deoarece ea mi-a rămas în amintire prin caracterul ei cu totul special. Zburasem de la Londra la Dublin pentru niște întâlniri, când am primit un telefon de la John Fairleigh, care știa că sunt la Dublin și m-a întrebat dacă eram liber să merg cu el să vizităm un castel tipic irlandez undeva în centrul insulei. Am acceptat. Era castelul unei prietene a lui, care locuia acolo și care se străduia să păstreze pe cât posibil construcția istorică pentru a nu se degrada de tot. Aveam să rămânem peste noapte la castel și să ne bucurăm a doua zi de peisajele și atmosfera Irlandei pastorale. John Fairleigh mi-a explicat ce aveam eu de făcut: să iau trenul din gara Dublin și, după o călătorie de 45 de minute, să cobor în gara X (un nume gaelic imposibil de pronunțat) pe la ora 9:00 seara. El venea cu mașina de la Belfast și mă lua din fața gării, după care mergeam la castelul prietenei sale. Zis și făcut. La ora 08:15 p.m. m-am urcat în tren și am ocupat un loc într-un compartiment de șase locuri. Aici – surpriză! Nu numai tovarășii mei de compartiment, dar și o mare parte din ceilalți călători ai trenului erau sub influența whiskey-ului și, roșii la față, vorbeau tare și scoteau strigăte entuziaste din când în când. Vacarmul de fond era atât de mare încât anunțurile firave cu nume de gări ce abia se auzeau din sistemul de sonorizare al trenului treceau complet neauzite. Mă gândeam deja cu îngrijorare cum urma să aud eu numele gării cu nume gaelic unde aveam consemnul să cobor. Mă și vedeam ratând gara și rătăcind în noapte prin Irlanda într-un tren precar, întunecos și plin de oameni beți, aproape ca o cursă de noapte cu navetiști în România. Cât despre un controlor de bilete nu se vedea nici urmă, așa că n-aveam pe cine întreba despre gara indicată de John Fairleigh.

În fine, după 45 de minute fix, trenul a început să încetinească, iar eu m-am îndreptat spre ușă. Am întrebat pe cineva dacă aceasta era gara X, mi-a răspuns ceva din care n-am înțeles dacă era da sau nu și a plecat mai departe. Trenul s-a oprit, am deschis ușa vagonului și am dat de o beznă absolută. Nu se vedea nici măcar o luminiță, un semn de viață, ceva, orice care să indice că eram în gară. Mă gândeam: cobor, trenul pleacă mai departe și eu rămân pe câmp. Diplomatul românesc în mijlocul Irlandei! Aici poate era doar o oprire de serviciu. Și, cum stăteam așa și ezitam, din acea beznă absolută a apărut un ”ceferist” care, întocmai ca la noi pe vremea aceea, lovea cu o rangă în roțile vagoanelor să vadă dacă sunt întregi. L-am întrebat dacă aici trebuia să cobor pentru gara X și mi-a confirmat. Dar gara era ceva mai departe, să merg de-a lungul șinelor după ce pleacă trenul. Deci am coborât, am așteptat să plece trenul și am pornit de-a lungul șinelor. ”Ceferistul” irlandez nu mai apărea din beznă, de parcă ar fi plecat și el înapoi, spre Dublin. După vreo sută de metri am ajuns la o construcție mică și întunecată, fără un bec aprins pe vreun peron și m-am oprit acolo. Părea să nu fie nimeni, nici un ghișeu de bilete, nici o sală de așteptare, nici un impiegat, nimic. Am ocolit clădirea gării printr-o latură și deodată au apărut vreo două felinare ce luminau discret un fel de piață a gării complet pustie. Aici trebuia să aștept mașina lui John Fairleigh, dar, după cum arăta acest peisaj urban, aveam îndoieli serioase că urma să vină. Din nou mă gândeam: până la urmă stau pe o bancă și aștept să se facă ziuă. Iar, dacă am noroc și nu mă atacă nimeni, dimineața tot se deschide gara, îmi iau un bilet retur spre Dublin și asta a fost călătoria mea de inițiere în istoria Irlandei.

Dar, după vreun sfert de oră, o mașină cu plăcuțe de Belfast a oprit în fața mea. Era John Fairleigh, care se scuza absolut ingenuu pentru întârziere. În mașină, spre mirarea mea, dar atât de tipic pentru John Fairleigh, mai erau încă doi români, un compozitor și un pictor, amândoi tineri și aflați la stadii de pregătire în Irlanda și pe care John îi culesese și pe ei în drum spre mine. Totul părea atât de simplu și de natural încât n-am mai povestit de pățania mea cu trenul și de emoțiile prin care trecusem mai devreme.

Aveam deci să mergem toți patru să abuzăm de ospitalitatea castelanei. Dar, pe drum, John Fairleigh spune:

-Voi ați fost vreodată într-un pub de țară irlandez?

Nici unul din noi nu fusese.

– Atunci hai să ne oprim la un pub să vedeți cum e.

Și, într-un sat format dintr-o stradă unică, ne-am oprit în dreptul unei prăvălii închise. De altfel totul era închis în sat la acea oră târzie din noapte. Nici măcar la ferestre nu erau lumini, cu atât mai puțin la vitrinele prăvăliilor. Și totuși John a apăsat pe clanță și ușa s-a deschis. Am trecut timizi, noi românii, printre două rânduri de galantare întunecate, în care totuși se distingeau niște produse de mezelărie și ne-am îndreptat spre partea din spate a prăvăliei. Pe drum John ne-a explicat:

-Ziua aici funcționează magazine obișnuite. Dar, după ora închiderii, funcționează numai pub-urile din spatele magazinelor, care nu au inscripție la stradă, însă toată lumea știe că la fiecare magazin e câte un pub în spate. Unele pub-uri sunt deschise și dimineața. Acum țineți-vă bine că intrăm.

Și am intrat. Acel pub aproape clandestin nu semăna în nici un fel cu pub-urile obișnuite, care, și în Anglia și în Irlanda, aveau mobilier specific, decorațiuni inconfundabile, pahare agățate cu gura-n jos. Doar tradiționalul robinet cu însemnele berii Guinness trona autoritar în mijlocul tejghelei. În rest, mai multe mese umede de bere, scaune precare și un vacarm teribil. Vreo 20-25 de indivizi, în stare avansată de ebrietate, ocupau toate locurile de la mese vorbind tare unii cu ceilalți, râzând și făcând glume pe care numai ei le înțelegeau. Toată lumea se cunoștea cu toată lumea, era o confrerie minunată, o armonie desăvârșită și o înțelegere ca între săteni care trăiau de o viață împreună. John Fairleigh a vorbit cu barmanul și a făcut rost de patru scaune înalte, pe care le-a pus în fața tejghelei fiindcă o masă liberă nu se găsea la ora sosirii noastre.

-Și gândiți-vă că la fiecare magazin din sat e aceeași situație, ne-a spus John Fairleigh râzând pe sub mustață.

În fine, pe tejghea au apărut patru pint-uri de Guinness în dreptul nostru, adică aproximativ câte o jumătate de litru la fiecare și am început să sorbim din ele rar. John se bucura și el de pint-ul său de Guinness. L-am întrebat:

-La ora asta poliția nu controlează șoferii, cunoscând obiceiul locului?

-Nu, a dat John din cap. Gardai (pronunțat ”Gardí”, poliția din Irlanda) dorm la ora asta. Oricum ei știu că fenomenul pub-urilor de noapte le depășește cu mult forțele.

 Vorbeam între noi destul de tare ca să putem să ne-nțelegem. Cum noi, cei trei români, stăteam unul lângă altul, se formase un mic grup românofon în pub. La un moment dat, un mesean de lângă noi ne-a întrebat:

-Spuneți-mi ce limbă vorbiți? De unde sunteți de loc?

-Din România, a spus unul dintre noi. Și vorbim limba română.

Meseanul s-a întors spre restul adunării și a bătut cu un cuțit în paharul lui. Voia să declare ceva în interesul general.

–Isn’t this amazing?! a proclamat el cordial. We haven’t left this room since early morning. And this is already the third Romanian group we’re meeting. (Nu e ciudat?! Noi n-am părăsit camera asta de azi dimineață. Și ăsta e deja al treilea grup de români cu care ne-ntâlnim.)

Restul adunării a închinat zgomotos spre noi și ne-a făcut urări de bine cu paharele de un pint ridicate în aer. Rezulta că mai trecuseră pe acolo să bea un Guinness în acea zi un grup de surori medicale din România și un mic ansamblu popular.

La castelul prietenei lui John Fairleigh, am vizitat a doua zi camerele vechi și pline cu cărți frumos legate, portrete de epocă și armuri vechi, am vizitat saloanele și spațiile unde erau cazați invitații castelanei și ne-am mirat de frumusețea marii săli de dans, unde se organizau evenimente ocazional. Unul dintre acestea fusese dedicat și României pe la începutul anilor ‘90: în albumul fotografic realizat cu acel prilej în sala de dans a bătrânului castel am văzut pe pereți și pe trepieduri expuse lucrări de floarea picturii românești contemporane. Lucrul cel mai surprinzător însă era că, în acea sală impunătoare din mijlocul Irlandei profunde și autentice, se vedeau o mulțime de vizitatori locali veniți să vizioneze expoziția românească.