Gabriel GafițaÎn primul meu an ca ambasador în Malaezia m-am confruntat cu un fenomen ciudat: la începutul verii, și consulul și eu am rămas surprinși de numărul mare de cereri de vize de studiu în România pe care le primeam din partea unor tineri malaezieni. Majoritatea erau pentru Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, dar câteva și pentru universitățile similare din Timișoara sau București. În total au fost vreo 30-40 de cereri de viză. Când ne-am uitat la numele solicitanților am constatat că toți, dar absolut toți erau malaezieni de origine indiană.
Spuneam, într-un episod anterior, că, în Malaezia, populația se împarte în trei categorii etnice și religioase distincte: malay-ii (60%), chinezii (30%) și indienii (10%). Indienii sunt cunoscuți în toată lumea pentru chemarea lor către medicină. În Marea Britanie majoritatea medicilor la nivel de policlinică sunt indieni. Aproape că nu găsești medici de altă naționalitate în policlinici. Același lucru se întâlnea și în Malaezia, dar aici medicii indieni ocupau și poziții mai înalte în spitale. Aveau profesori, chirurgi vestiți, specialiști cunoscuți în toată țara.
Intrigați de fenomenul tinerilor indieni din Malaezia, toți băieți, care cereau vize de studiu în România, am hotărât să discutăm cu ei, să vedem ce-i atrage la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, ce-i atrage de fapt în România. Consulul a deschis subiectul cu un asemenea solicitant de viză. Era un tânăr senin și binevoitor, care trecuse în anul trei. A doua zi am primit un telefon din partea tatălui acestui tânăr, care ne invita la o întâlnire la el acasă cu câțiva studenți malaezieni de la Iași pentru a-i cunoaște și a discuta cu ei fenomenul studiilor în România. În certificatele de naștere malaeziene se indica și profesia părinților copilului abia născut. Cum certificatul de naștere trebuia anexat la cererea de viză, am văzut că tatăl studentului era ”guru” – ”teacher”.
Deci ne-am dus. Profesorul și soția sa erau niște oameni de o seninătate și de o amabilitate cum numai la indieni se întâlnesc. În interiorul modest al casei lor ne așteptau cinci-șase studenți, inclusiv fiul familiei, care ne-au salutat pe românește. Am încercat să vorbim cu ei în limba română, dar nu depășeau un nivel foarte basic de cunoaștere. La Iași, ne-au spus, mergeau pentru că predarea se făcea în limba engleză.
Dar de ce România? a fost prima noastră întrebare. Aici profesorul ne-a oferit o explicație mai amplă. Etnicii malay, majoritari în Malaezia, spunea el, aveau locuri asigurate în universități și primeau burse de la stat. Locurile nu se acordau pe bază de concurs, ci strict pe baza apartenenței etnice și religioase, iar aceasta era politica oficială a statului încă de la declararea independenței (1957) și era o formă de discriminare pozitivă, sau ”acțiune afirmativă”, cum se spunea acolo, rolul ei fiind acela de a le asigura malay-ilor o poziție corespunzătoare procentului lor în structura profesională a statului. Chinezii erau oameni de afaceri, deci bogați și copiii lor puteau studia în Australia, Statele Unite sau UK, unde taxele erau extrem de mari, dar și pregătirea era de cea mai înaltă calitate. Iar indienii, grupul cel mai mic, erau undeva la mijloc: ei nu ocupau funcții foarte înalte în Malaezia, nu făceau parte din marele business și nu aveau mijloacele financiare pentru a-și trimite copiii la mari universități anglo-saxone. Ce le rămânea atunci? Europa de Est, unde învățământul medical era de foarte bună calitate, iar taxele de studiu accesibile.
Primele destinații pentru ei, ne-au povestit pe rând studenții, au fost facultățile de medicină de la universitățile din Rusia și Ucraina, la începutul anilor ’90. Taxele de studiu erau destul de atractive, dar trebuiau să ia la început un an pentru învățarea limbii ruse, fiindcă cele două țări nu ofereau cursuri cu predarea în engleză. Pentru ei n-ar fi fost lucrul cel mai greu din lume să învețe limba rusă cu specific medical, dar altceva era mai dificil de suportat în cele două țări, și anume rasismul. Cum indienii se recunoșteau ușor datorită tenului lor închis, adeseori pe stradă, sau chiar la facultate, erau subiectul batjocurii sau provocărilor din partea populației rusești sau ucrainene. Unii studenți, ne povesteau cu însuflețire tinerii, au fost chiar agresați și abuzați de localnicii rasiști, în asemenea măsură încât evitau pe cât posibil să iasă pe străzi mai mult decât era nevoie, iar, când ieșeau, purtau glugi mari pe cap.
Până când unii studenți indo-malaezieni au încercat și în România. Au ajuns la Iași, au constatat că Facultatea de Medicină și Farmacie de aici le oferea studii complete în engleză, au văzut că taxele de studiu erau suportabile pentru familiile lor, drept care au făcut reclamă studiilor în România și în rândul altor familii indiene din Malaezia. Pregătirea medicală la Iași era de calitate, diplomele obținute aici erau recunoscute în Malaezia și, lucrul cel mai important, spuneau studenții, în România rasismul era inexistent. În cămine, au fost integrați din prima clipă și și-au făcut prieteni de toate naționalitățile, inclusiv români, la facultate au fost incluși în diverse activități artistice, sportive și de entertainment, pe stradă nu aveau probleme să se plimbe oriunde și la orice oră, nimeni nu se lega de ei din cauza culorii pielii, erau acceptați normal, ca orice membri ai societății. Ba chiar dobândiseră cu plăcere anumite cunoștințe de limba română, cât le trebuia la cumpărături și la rezolvarea unor mici chestiuni administrative. În rest, toată lumea la universitate vorbea limba engleză, la fel pe stradă, nici nu le venea să creadă ce bine au nimerit.
Soția profesorului ne-a povestit că, în anul doi de facultate al băiatului, ca orice mamă, a fost curioasă în ce condiții trăiește copilul ei la capătul lumii, unde era plecat la studii. La începutul anului universitar, când tânărul a venit la Iași, l-au însoțit și părinții lui. Au plecat hotărâți să stea două săptămâni ca să vadă în detaliu cum trăiește copilul lor la Iași. Acesta nu stătea la cămin, ci părinții i-au putut închiria o garsonieră, unde au locuit și ei pe durata șederii în România. Au vizitat facultatea, au vizitat orașul, au mers cu copilul la magazine, au mers cu el în toate locurile unde se ducea el de obicei. După două săptămâni doar tatăl s-a întors în Malaezia. Mama a vrut să mai rămână două săptămâni, să vadă ea și să se convingă pe deplin că puiul ei nu suferă de nimic și că nu rabdă nici o nedreptate, că e fericit la locul în care studiază. Când s-a convins, a revenit și ea în țară, iar părinții stau de atunci liniștiți în Malaezia.
Când relația politică e practic inexistentă cu o țară aflată la mare depărtare, când relațiile economice, semnificative altădată, sunt inexistente azi, când contactele culturale lipsesc cu desăvârșire, te bucuri să auzi că, cel puțin la nivelul percepției individuale, țara ta contează în țara unde ai fost trimis s-o reprezinți și că niște oameni se bucură de studiile pe care copiii lor le fac în țara ta, că niște tineri se vor gândi cu plăcere la România, unde au învățat o meserie și au dobândit o diplomă de studii, unde au fost tratați cu prietenie și unde – slavă Domnului – n-au avut parte de rasism.
