Gabriel GafițaCând am intrat pentru prima dată într-un pub canadian m-a izbit faptul că nu vedeam nici o diferență între acesta și pub-urile din Anglia sau din Irlanda. Aceeași atmosferă ușor întunecată, același mobilier specific, aceleași scaune, același bar circular cu pahare atârnând deasupra cu gura în jos, pe scurt toate ingredientele unui club select, adaptate însă la mediul popular. Și totuși ceva nu rima în atmosfera acelui pub canadian. După o vreme mi-am dat seama: la televizorul montat în așa fel încât să fie văzut din toate unghiurile pub-ului clienții nu urmăreau un meci de fotbal, cum ar fi făcut în Europa, ci, fiindcă eram în Canada, un meci de hochei.
Această constatare mi-a prilejuit o discuție cu un prieten canadian, mare amator de sport. Era prin anul 2000. L-am întrebat cum își explica el faptul că fotbalul, care era atât de popular și de prestigios în Europa, nu prea avea adepți în țara lui. Ziarele nu scriau despre meciurile de fotbal, nu știai care sunt echipele din prima ligă, nici un fotbalist canadian nu era celebru la scară națională, în timp ce în Europa fotbaliștii erau mari vedete pretudindeni, cluburile de fotbal ocupau prim-planul presei în toate țările, sumele vehiculate pentru transferurile de jucători erau adesea exorbitante.
– Nu știu cum să-ți explic, a început prietenul meu. (Se vedea că nu voia să mă ofenseze.) În America de Nord, adică la noi și în Statele Unite, ne plac mai degrabă sporturile de angajament fizic total, cum ar fi hocheiul sau fotbalul american, care sunt sporturi de forță, de rezistență, de lovituri aplicate adversarului și încasate de la el. Pe lângă hochei, fotbalul e soft, angajamentul fizic mai hotărât e sancționat cel mai adesea. De aceea noi considerăm că e mai potrivit pentru femei.
Mi s-a părut culmea. O Europă efeminată, în ochii nord-americanilor, umplea stadioanele de fotbal cu sute de mii de spectatori. Adică și sportul era efeminat, și spectatorii erau efeminați pentru că le plăcea așa ceva. N-am insistat cu explicațiile. Aflasem deja mai mult decât doream.
Amintirea acestei experiențe mi-a revenit recent, după ce un meci amical de fotbal România-Canada jucat la București s-a încheiat cu 3:0 pentru naționala canadiană. Surprindere pentru toată lumea, rușine și umilință pentru noi. O nouă înfrângere a echipei noastre, de data aceasta acasă și la un scor de neprezentare, în plină campanie de calificare pentru campionatul mondial din 2026, care avea să fie găzduit de SUA, Mexic și… Canada. Însă nu am mai fost așa surprins când am văzut componența echipei canadiene: erau vedete de prim rang de la toate marile cluburi europene. În douăzeci și cinci de ani, sportul efeminat – fotbalul – cucerise și America de Nord. Nici nu eram conștient de faptul că atâția jucători celebri din Europa erau în realitate canadieni. Scorul final de 3:0 nu mai era nici o surpriză pentru mine. Era diferența naturală dintre fotbalul românesc și cel mare european. Iar canadienii se dovedeau a fi o echipă solidă, oricum o luai.
Cu atât mai puțin am reușit să văd logica declarației de după meci a lui Mircea Lucescu, antrenorul naționalei noastre pe atunci, care spunea ceva de genul:
– Abstracție făcând de cele trei goluri primite, jocul echipei noastre a fost bun. Chiar mai bun decât în alte meciuri.
Nea Mircea, mă gândeam eu cu dragoste și simpatie, fiindcă îl iubisem întotdeauna pe marele Lucescu, Nea Mircea, cum poți spune, dom’ne, o asemenea aberație? Fotbalul înseamnă goluri, Nea Mircea, care aduc victoria, nu baletul de pe teren. Nu driblingul acela penibil al portarului nostru în careul de șase metri, când un jucător arabo-canadian i-a scos mingea din picioare și a marcat de pe linia porții. Fotbalul jucat de echipa ta a fost un fotbal efeminat și amețit. În douăzeci și cinci de ani, canadienii au evoluat de la acest nivel și sunt acum o echipă matură și competitivă chiar și la scară europeană. Jucătorii lor au umplut cluburile mari europene, pe când ai noștri au umplut cluburile din China și din Golf. Nu mai lipsește, Nea Mircea, decât să ne spui și dumneata ca antrenorul din gluma cunoscută: „Băieții a jucat bine, da’ i-a bătut scârbili ăștea”.
