În timpul acelei călătorii în URSS, din 1978, despre care am amintit în episodul Două Biblii, după cele două săptămâni petrecute la Yalta, în Crimeea, am petrecut o săptămână și la Moscova. Soția mea și cu mine am fost pur și simplu copleșiți de măreția acestui oraș monumental, pe care, tineri fiind, l-am parcurs cu piciorul atât cât a fost posibil. Locuiam la Hotel Pekin, locul unde erau cazați de obicei toți delegații din țările frățești, adică din estul Europei. Acesta nu arăta mult diferit de București, doar că la o scară infinit mai mare. Câteva ciudățenii ne-au atras atenția de la început aici. Hotelul era construit în așa fel încât, la fiecare etaj, două sau trei coridoare se întâlneau într-un punct central, unde era montat un fel de pupitru de comandă deservit de o mamașă grasă, de vârstă medie, intitulată dejurnaia. La ea prezentai cardul hotelului, cu numărul camerei (cartocika), dacă voiai ceva (un ceai, o cămașă călcată, un șiret în locul celui rupt, pantofii făcuți cu cremă), la ea lăsai cheia camerei la plecarea în oraș, cu ea luai legătura pentru orice aveai nevoie (o legătură telefonică, o adresă, orarul de funcționare al magazinelor). Pe scurt, dejurnaia te ajuta în aceeași măsură în care te supraveghea. Pupitrul ei de comandă la intersecția coridoarelor de pe etaj îi permitea să facă acest lucru în chip firesc.
Alte două ciudățenii am remarcat la restaurantul hotelului Pekin. Comandasem o sticlă de vin și ea ne-a fost pusă pe masă ca atare, fără a fi destupată. Am chemat o altă mamașă grasă, fiindcă nu erau decât chelneri-femei și, mai mult prin gesturi, i-am explicat că voiam să ne desfacă sticla de vin. „Minutuciku”, ne-a spus și s-a dus să aducă un tirbușon de la bucătărie. Apoi s-a inserat între soția mea și mine, făcând loc volumelor ample din jurul taliei sale, ne-a îndepărtat ușor ca să încapă, a luat cuțitul din dreptul meu și a tăiat capacul de hârtie al sticlei, a pus cuțitul la loc ca să-l mai folosesc și la mâncare, apoi a destupat sticla de vin și a aruncat dopul pe masă, lăsându-ne să ne turnăm singuri în pahare.
Restaurantul avea formație muzicală și ring de dans. Deci, când formația a început să cânte, vreo trei perechi s-au ridicat de la mese și au încins un dans. Atât de armonios dansau perechile, încât până și mamașa care păzea la wc-ul restaurantului și-a adus un scăunel în sala de mese, și l-a pus într-un colț, s-a așezat și a început să privească la dansatori tricotând absentă. Îi făcea plăcere și ei să vadă lumea fericită. De aceea venea în restaurant, și nu stătea izolată la wc-uri după ce înăuntru pornea muzica.
Dar ceea ce nu avea Hotel Pekin nici să dai cu tunul era cafeaua. La micul dejun primeam relativ multe alimente (kolbasa, diferite brânzeturi, kașa, ceiok), dar în niciun caz cafea. Am cerut cafea, nu ne-a fost rușine, dar ea a venit într-un târziu și avea o culoare ce amintea mai degrabă de conținutul unei găleți în care s-a clătit un mop după ce s-a spălat pe jos. Ni s-a spus că e cafea cu lapte. Am cerut cafea simplă, fără lapte. Cafea simplă nu se putea. Numai cu lapte.
Deci am pornit în prima zi de ședere la Moscova prin metropola uriașă s-o vizităm, dar și să găsim o cofetărie sau o cafenea unde să putea comanda o cafea adevărată. A fost greu. Rusia nu e producătoare de cafea. Cofetăriile nu vindeau cafea, iar cafenele, în sensul știut de noi, nu păreau să existe pe drumul nostru. Deja lipsa cafelei începuse să devină obsesivă și efortul nostru de a ne deplasa era îngreunat de absența acestui stimulent esențial, cu care eram obișnuiți de acasă. De la un punct încolo nu mai știam bine dacă umblam să vizităm Moscova sau să găsim o cafenea, cu o cafea mare, aburindă, amară și energizantă.
Nu știu cum s-a întâmplat când am dat cu ochii de localul despre care vreau să vă povestesc. Era pe un bulevard mare, avea o firmă total neostentativă, prin ușa deschisă nu se vedea nimeni înăuntru, dar a apărut, pentru o fracțiune de secundă, în câmpul nostru vizual, un filtru mare de cafea, din acelea vechi, sub forma unei cutii masive îmbrăcate într-o folie metalică. Pe partea clientului nu se vede nimic, dar pe partea vânzătorului sunt unul sau două mici robinete din care curge cafea espresso. Am intrat. Nimeni în restaurant, nimeni în spatele tejghelei. Spre încântarea noastră, pe folia metalică în care era îmbrăcat filtrul scria „Bakony”, care e numele masivului muntos din Ungaria. Cum ai spune la noi ”Carpați”. Deci filtrul era unguresc, iar în Ungaria toată lumea știe că se face o cafea absolut excelentă. Ne și gândeam cum vom veni să bem aici cafea în fiecare zi până la sfârșitul șederii noastre la Moscova, chiar dacă era departe de Hotel Pekin.
Numai că localul părea abandonat. Nu se vedea nici urmă de vânzătoare, deși dinspre bucătărie se auzea ceva mișcare. Am încercat să spunem „Alo!”, „Nu e nimeni?”, dar n-am obținut nicio reacție. Nici noțiunile de limbă rusă nu ne ajutau. Atunci am bătut cu degetul îndoit în filtrul de cafea ca să emit un sunet sesizabil. În fine, din bucătărie s-a auzit o vorbă și, după o vreme, a apărut o mamașă obligatoriu grasă. I-am spus că vrem două cafele mari și tari, fără lapte, zahăr, fără nimic adăugat. A dat din cap că a înțeles, nu ne-a răspuns nimic și a plecat înapoi la bucătărie.
Între timp am văzut o altă femeie spălând pe jos în bucătărie cu un mop cu coadă lungă. Apărea și dispărea din câmpul nostru vizual la intervale regulate. După o vreme a apărut și mamașa noastră, cea căreia îi comandasem cafelele mai devreme. Ținea în mână o găletușă de plastic cu mâner. A venit la ghișeu, a deschis un capac de pe fața de sus a filtrului „Bakony”, a turnat înăuntru conținutul găletușei, care nu arăta în niciun caz a cafea adevărată și a potrivit două cești probabil sub cele două robinete. Se auzea cafeaua curgând în cești, însoțită de toate zgomotele caracteristice. Când ceștile au fost pline, ni le-a pus pe tejghea. „Etă kofi.”
Niciodată dezamăgirea nu a fost mai mare din partea noastră decât în fața celor două cești de așa-zisă cafea espresso. Acestea erau și mai deschise la culoare decât cele de la Hotel Pekin, proveniența lor din bucătăria în care se spălau podelele și faptul că veniseră într-o găletușă accentua faptul că puteau fi la fel de bine rezultatul mopului stors energic, drept care dorința noastră compulsivă de cafea a primit lovitura decisivă. Ne-am comportat urât, ca niște „fasciști români” în cel de Al Doilea Război Mondial, după invadarea URSS. Eu am spus „Etă niet kofi”, ne-am întors și am ieșit fără să ne atingem de cafele. Mamașa a rămas vociferând în urma noastră ceva imposibil de înțeles.
Până la sfârșitul săptămânii a trebuit să trăim fără cafea. N-a fost ușor, am suferit, dar cu atât mai dulce ni s-a părut întoarcerea acasă, unde puteam bea oricâte cafele espresso pe zi doream. Și ne-am dat seama că, atunci și în acele condiții, chiar și România putea fi o formă de Occident, spre care merita să năzuiești pentru satisfacerea unor dorințe simple și nevinovate.