Gabriel GafițaȘedință de partid la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj la sfârșitul anilor ‘50 sau începutul anilor ’60. Amfiteatru plin. Studenți de la ambele secții, română și maghiară. În prezidiu, mai mulți profesori, tot de la ambele secții, membri în comitetul de partid pe universitate. Iau cuvântul alternativ reprezentanți ai celor două comunități studențești, sunt formulate probleme, soluții, propuneri. După fiecare luare de cuvânt urmează aplauze reținute, pentru a sublinia caracterul de lucru al reuniunii. Limba comună în adunările de partid de la Babeș-Bolyai: limba română. Toată lumea încearcă să evite subiectele pasibile de controversă, pentru a fi în spiritul împăciuitor al Partidului Comunist Român, partidul tuturor celor prezenți în sală.
Reuniunea se menține la un nivel de monotonie și predictibilitate specific adunărilor de partid. Până la un moment dat, când ia cuvântul un profesor maghiar de la o disciplină considerată ca făcând parte din umanioare, Filosofie marxistă, care în semestrul II devenea Istoria PCR, secția maghiară, iar acest profesor lansează o serie de apeluri mobilizatoare către amfiteatrul de studenți, într-o limbă română cu ușoare derapaje ocazionale, ca de obicei. Discursul se încheie cu o metaforă exaltată, dintre cele atât de dragi inimii profesorului.
-Și, tóvaröș stúdenț, fac un apel cölduros la dumneavo’stră, ca, in spiritul trasat de Partidul Cómunist Romün, sö operaț mai mult cu müna și mai puțin cu gura, astfel üncüt…
Dar fraza lui nu ajunge să se mai încheie, acoperită cum este de un hohot uriaș de râs venit din partea amfiteatrului. Când râsetele se mai domolesc, se aud chiar replici voioase din mulțime, în special din partea fetelor:
-Așa am vrea și noi! Dar nu întotdeauna merge.
Iar dinspre grupul de băieți se aude:
-Merge și așa!
Precum și alte asemenea frivolități, dar care nu mai merită amintite.
Bătrânul profesor de Filosofie marxistă rămâne complet interzis. Nu înțelege în niciun caz ce putuse fi atât de comic în acel context și în acel loc pentru a declanșa un asemenea hohot general de râs. Se întoarce nedumerit spre restul prezidiului și întreabă din priviri și din gesturi aproape explicite ce anume spusese greșit, dacă spusese greșit ceva. Unii dintre colegii din prezidiu încă mustăcesc în pumni. Secretarul de partid pe organizație îi face semn să revină la locul lui în prezidiul de pe scenă și să nu mai încerce vreo altă lămurire. Lucrările adunării de partid sunt curând încheiate și toți cei din sală își caută drumul spre ieșire într-o stare de vie animație. Chiar și profesorii din prezidiu ies ciopor schimbând replici vesele între ei. Colegii maghiari îl înconjoară pe nefericitul vorbitor și îl lămuresc ce exprimase în chip dramatic prin metafora lui care nu însemna ”vrem fapte, nu vorbe”, ci cu totul altceva. Bătrânul profesor rămâne absolut blocat între nedumerire și indignare academică. În mintea lui nu-și găseau niciodată locul profanitățile, în mod intenționat nu ar fi spus niciodată ceea ce i se explicase că tocmai ar fi spus. Filosofia marxistă și Istoria PCR, spune acesta, i se par într-un mare pericol dacă o masă de studenți ca aceia din amfiteatru, magyarok és románok, románok és magyarok, cum suna un vers al unui poet al vremii de la Cluj, putuseră înțelege asemenea enormități, care nu se acordau în niciun fel cu solemnitatea construcției socialismului, la care tot poporul muncitor punea umărul cu abnegație în țara noastră zi de zi.
