Gabriel GafițaExista, în ultimul sfert al secolului trecut, o trupă muzicală formată din artiști nevăzători intitulată „Optimiștii”. Cu toate eforturile mele de a găsi mai multe informații despre o trupă atât de merituoasă, internetul nu m-a ajutat. În anii ’70, această trupă exista. În 1990, interpretul ei vocal a fost marele cântăreț nevăzător de muzică ușoară George Nicolescu, al cărui CV spune că a cântat cu formația până la desființarea ei, în 1990. În orice caz, fapt este că, în anii ’70, formația exista, făcea turnee în țară, poate și în străinătate, susținea concerte în diferite orașe ale României.
Așa a ajuns și în orașul X, capitala proaspăt înființatului județ Y (noua împărțire administrativă a țării în județe datează din 1968). Sala de spectacole a Casei de Cultură a județului Y a fost arhiplină, publicul era din toate straturile sociale, iar în rândul întâi ședeau, așa cum se cuvine, notabilitățile orașului, în frunte cu prim-secretarul organizației județene de partid. Concertul a avut un succes deosebit, iar a doua zi un articol entuziast a marcat evenimentul cultural în organul județean de presă „Chezaș Partidului”.
Numai că, pe la orele 11.00 dimineața, prim-secretarul județului a convocat toată redacția de la ziarul „Chezaș Partidului” la o ședință de analiză. Cu toate eforturile redactorului-șef de a afla ce anume urma să se analizeze, a fost imposibil să afle măcar un vag indiciu. Deci toți redactorii ziarului s-au prezentat la sediul județenei de partid, au fost conduși în sala de ședințe și lăsați să aștepte acolo vreo oră încheiată, până ce primul secretar și-a făcut timp și pentru ei. Când a venit, acesta era vizibil nemulțumit.
„Băi, tovarăși”, a început „primul” ex abrupto, „v-am convocat ca să vă sesizez o greșeală gravă apărută în ziarul vostru azi. În articolul despre formația aia care a cântat aseară la Casa de Cultură, voi le spuneți „Optimiștii”, când ei de fapt erau doar șase. Că am fost și eu în sală și i-am numărat de mai multe ori.”
„Tovarășe prim”, a reacționat cel dintâi în mod ierarhic redactorul-șef al ziarului județean, „nu noi le-am dat numele ăsta. Așa se intitulează ei și am preluat și noi titulatura.”
Ce puteai să-i explici prim-secretarului județului? Că optimist nu vine de la opt, ci de la optim, care nu are nimic de-a face cu cifra 8, așa cum nu au de-a face cu ea nici optic, optică, opțional sau opțiune. Că filiera semantică era optim-a optimiza-optimism, de aici „Optimiștii”. Dar asta echivala cu a-i spune prim-secretarului că e un tâmpit, ceea ce nu-și putea nimeni asuma răspunderea să-i transmită, știind că omul prost e și răzbunător, mai ales când e la conducere și înconjurat de mulți indivizi slugarnici dispuși să-l satisfacă, și anume pe pielea ta, care aveai viitorul definitiv îngropat în județul Y după un asemenea episod.
Cu experiența sa îndelungată, redactorul-șef de la „Chezaș Partidului” a continuat cu explicațiile.
„Probabil că ei și-au luat numele ăsta Optimiștii pe vremea când erau mai mulți decât sunt acum. Dar dumneavoastră știți mai bine, tovarășu’ secretar, cum sunt artiștii: mai vin, mai pleacă. Probabil că acum au rămas doar șase, dar poate că numărul lor va crește în viitor. Iar numele de Optimiștii l-au păstrat și acum, când sunt mai puțini, pentru că lumea așa-i cunoaște.”
Prim-secretarul județului l-a privit în tăcere pe redactorul-șef al ziarului județean. Putea accepta explicația acestuia, sau îi putea spune că nu-i permite să-și bată joc de el dându-i lecții de limba română. Măcar atâta lucru. O clipă, o singură clipă, situația a fost în cumpănă. Apoi „primul” s-a relaxat și a zâmbit.
„Bine, tovarășe, s-ar putea să ai dreptate. Știm toți cum sunt artiștii. Iar, dacă lumea ajunge să-i cunoască într-un fel, pe urmă nu-i mai schimbi nici până poimarți, că or fi mai mulți sau mai puțini. Mă rog, bine că am lămurit problema asta, ca să nu spună cineva că cine știe ce. Și acum vă puteți întoarce la treburile voastre, tovarăși. Vă doresc succes.”
