Gabriel GafițaÎntâmplarea a făcut ca, în anul 1997, să îndeplinesc o funcție echivalentă cu cea de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, într-o perioadă când această funcție încă nu fusese creată și, în consecință, nu exista. Cu ce se ocupă secretarul general al unui minister? Pe scurt, cu tot ceea ce ține de buna funcționare internă a ministerului: organizare, personal, plecări la post, reveniri în țară, structura direcțiilor, orice alte probleme interne.
Tot întâmplarea a făcut ca, în același an, să avem o vie activitate diplomatică bilaterală cu Republica Zaire. Totul a început într-o zi din primăvara lui 1997, când un grup de ambasadori occidentali acreditați la București (Marea Britanie, Franța, Germania, Italia) au venit la sediul MAE să ne roage, cu tot respectul, să schimbăm decanul corpului diplomatic, funcție deținută în acel moment de ambasadorul zairez, care nu-și mai îndeplinea de multă vreme niciuna dintre obligațiile aferente acestei demnități: nu putea fi contactat, nu răspundea la telefoane și corespondență, nu participa la activitățile corpului diplomatic, nu-l vedea nimeni nicăieri, dădea impresia că, de fapt, nici nu mai este în România. Le-am promis că vom ține seama de solicitarea lor și, de îndată ce au plecat, l-am chemat pe directorul de Protocol, un ambasador cu multă experiență și care întotdeauna avea soluții pregătite la orice. Ambasadorul a oftat adânc:
-Avem o problemă foarte serioasă cu Ambasada Zairului la București, mi-a spus el după ce i-am prezentat situația. Ministerul de Externe zairez nu le mai trimite din țară fonduri pentru funcționarea ambasadei de foarte multă vreme și ei, practic, nu mai pot face nicio plată. De aceea le-au tăiat serviciile și compania de electricitate, și cea de telefonie, și cea de apă, de gaze, toți. De aceea nu mai poate lua nimeni legătura cu ambasada lor. Și nici ambasadorul nu mai poate participa la evenimente publice. Pe de altă parte, ambasadorul actual e în post la București de vreo cincisprezece ani, fiindcă n-au avut bani nici să-l readucă în Zaire, nici să trimită pe altul în locul lui. Dacă vă uitați în cartea diplomatică, toți diplomații lor sunt de peste zece ani în România.
-De acord, am spus, el nu poate funcționa fiindcă are toate utilitățile tăiate și nimeni nu-l poate contacta. E un motiv foarte serios ca să-l schimbăm din poziția de decan al corpului diplomatic. Cine e următorul în ordinea de precădere?
Era ambasadorul Libanului. Mi se părea o soluție foarte bună. Am rugat să fie invitat la minister, i-am expus situația și l-am întrebat dacă voia să preia funcția de decan.
-Cu mare plăcere aș prelua-o, mi-a spus ambasadorul libanez, dar tocmai am primit decizia de rechemare în țară și nu aș dori să vă încurc doar pentru vreo două luni, cât mai am de stat la București.
Din nou am convocat o ședință cu mai mulți directori și directori generali, la care l-am chemat și pe directorul de Protocol, de data aceasta cu lista de precădere. Pentru cine nu știe, lista de precădere este lista venirii la post a diferiților ambasadori în funcție de data sosirii lor în statul-gazdă și a prezentării scrisorilor de acreditare. Aici nimeni nu poate schimba nimic: sunt niște date cunoscute și ambasadorii apar în ordinea primirii la șeful statului. Ierarhia e întocmai ca la armată: nu contează importanța statului, importantă e lista de precădere. Iar cel mai vechi ambasador e și decan al corpului diplomatic și în consecință vorbește în numele tuturor diplomaților străini în raport cu șeful statului și cu Ministerul de Externe pentru toate problemele care țin de bunul mers al relației corp diplomatic-stat acreditar. Aici Zaire-ul stătea cel mai bine de la mare distanță: dacă în alte țări un post de ambasador durează patru sau cinci ani, cu cei cincisprezece ai lui de când era în post la București, ambasadorul zairez dădea clasă la tot corpul diplomatic.
-Spuneți-ne cum arată lista de precădere de la poziția a treia în jos, l-am rugat pe directorul de Protocol. După Zaire și Liban.
Aici a început să ne doară pe toți capul: următoarele poziții erau ocupate de Irak (era un război acolo cu coaliția de voință care voia să-l dărâme pe Saddam), Serbia (era un război și aici cu separatiștii din Kosovo și apoi era și sprijinul Serbiei pentru sârbii bosniaci), Coreea de Nord (ce să mai vorbim?), o altă dictatură africană (cu nimic preferabilă Zaire-ului).
-Deci cum justificăm noi în fața corpului diplomatic că numim decan pe ambasadorul de la poziția a șaptea, pentru că primii șase nu sunt eligibili? i-am întrebat pe colegii mei.
A urmat un schimb de păreri, unele mai fanteziste, altele mai îndreptățite, dar toate atacabile pe tema nerespectării ordinii de precădere. Și atunci a venit cineva cu ideea să-l numim decan pe Nunțiul Apostolic, adică pe ambasadorul Sfântului Scaun la București.
-Și în alte țări decan e Nunțiul Apostolic și atunci nu mai au problema asta pe care o avem noi cu Zaire-ul la București, a explicat colegul nostru. Acolo Nunțiul vine direct decan al corpului diplomatic.
-Dar asta se-ntâmplă numai în țările majoritar catolice, am intervenit eu.
-Noi putem fi singura țară ortodoxă cu Nunțiul Catolic în postura de decan al corpului diplomatic, a replicat colegul meu.
Dacă ne gândeam că România era în tratative cu Sfântul Scaun pentru vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, prima vizită a Papei într-o țară ortodoxă după Marea Schismă din 1054, când biserica creștină s-a împărțit în catolici și ortodocși, mișcarea noastră de la MAE, așa măruntă cum era, putea avea o semnificație istorică la Vatican. Ministrul de Externe și Președintele au fost de acord. Propunerea noastră le-a plăcut amândurora.
Mai departe era treaba mea să discut cu cei doi ambasadori, al Zaire-ului și al Sfântului Scaun, în legătură cu schimbarea pe care doream să o propunem.
-Dar cu ambasadorul Zaire-ului, mi-a spus directorul de Protocol, vă rog să discutați și problema sediilor lor. Să renunțe cel puțin la unul, dacă nu la amândouă. Le găsește RAAPPS-ul ceva mai puțin costisitor decât au acum.
Adevărul e că Zaire-ul avea la București două imobile foarte elegante de pe vremea istoricei prietenii dintre Ceaușescu și președintele zairez Mobutu Sese Seko, care-l și primise pe liderul român în vizită: unul în apropiere de MAE, mai mic, și unul pe strada fostă Orlando, actualmente Gina Patrichi, foarte mare. Ambasada și reședința. Cum la niciunul dintre ele nu se plăteau utilitățile, se înțelege că ambele imobile erau total nefuncționale. Ideea directorului de Protocol era ca ambasadorul să fie de acord să cedeze măcar unul dintre imobile înapoi RAAPPS-ului. O mulțime de țări noi deschideau ambasade la București în acele vremuri, iar cele vechi doreau și ele clădiri reprezentative pentru diferitele lor secții.
Deci am rugat Direcția Orientul Mijlociu și Africa să-l invite pe ambasadorul zairez la minister, ca să-i expunem ambele probleme. La început l-am văzut pe director cam reticent.
-Dar e vreo dificultate să-l chemați? am întrebat.
-A, nu, nu, se rezolvă, s-a grăbit acesta să-mi răspundă.
Mai târziu am înțeles reticența lui, după ce am aflat povestea. Direcția știa că efectiv nu avea cum lua legătura cu ambasadorul. Deci trebuia trimis fizic cineva la ambasadă ca să comunice invitația. Cum nu erau mulți amatori, sarcina i-a revenit unei diplomate din direcție, referenta de spațiu pentru mai multe țări africane între care și Zaire-ul. Cel puțin ambasada era aproape de minister și aceasta a făcut o scurtă plimbare până acolo. Dar la ușa ambasadei s-a lovit de o problemă: soneria nu funcționa, nefiind curent. Femeia a bătut la ușă, apoi a apăsat pe clanță, care – surpriză – s-a deschis. A intrat în clădirea ambasadei, spunând întruna ”Bonjour”, ”Hello”, ”Il y a quelqu’un?”, dar nu i-a răspuns nimeni. Până la etajul doi n-a întâlnit nici măcar un suflet. Se gândea că, în fond, era o intrusă locală în ambasada unui stat străin și toată experiența începea să devină cam riscantă. Nu știa pe cine putea găsi, sau ce făceau aceia în ambasadă. Dar la etajul doi, într-un birou, l-a găsit în fine pe ambasador, care dormea îmbrăcat pe o canapea. Doamna s-a apropiat timidă de el, l-a atins ușor pe umăr și i s-a adresat cu delicatețe:
–Excellence?
A trebuit să repete gestul, fiindcă ambasadorul dormea profund. În cele din urmă, a reușit totuși să-l trezească și să-l invite la minister. Acesta a venit după vreo oră, îmbrăcat în hainele șifonate în care dormise mai înainte și care arătau ca o ținută de săpat grădina. Biroul meu s-a umplut instantaneu de un miros de corp care nu s-a mai întâlnit cu apa de foarte multă vreme. I-am expus cele două probleme ale noastre: la poziția de decan al corpului diplomatic a renunțat imediat, fără obiecții. Părea chiar bucuros să scape de o grijă. În problema renunțării la o clădire din cele două, a părut ceva mai șovăielnic. I-am oferit câteva zile pentru a se consulta cu ministerul său, dar mi-a spus că nu are cum comunica cu capitala lui, Kinshasa, pentru că telefoanele nu mergeau. L-am întrebat dacă putea lua el decizia de a renunța la o clădire, mai ales că cele două imobile erau nefuncționale. Putea. A renunțat la ambasadă chiar în fața mea. Prefera să țină clădirea reședinței, mai ales că și ceilalți doi diplomați ai lui se mutaseră acolo cu familiile, ca să elibereze apartamentele din oraș, unde toate utilitățile fuseseră de asemenea tăiate. La reședință cel puțin aveau un robinet de apă în curte, care, spre surprinderea generală, funcționa, așa încât cel puțin acolo aveau apă toți.
Când i-am comunicat directorului de Protocol succesul meu, acesta mi-a spus că problema cu ambasadele zaireze era cam aceeași peste tot în Europa: ambasadorii erau decani ai corpului diplomatic, dar ambasadele lor n-aveau utilități, deoarece Kinshasa nu le trimitea un sfanț.
-Dar ei cum trăiesc atunci? am întrebat. Cu ce își cumpără mâncare, haine la copii?
-Eh, Zaire e un producător mondial de diamante, mi-a spus directorul de Protocol. Din când în când câte o soție mai face un drum până acasă, mai ia un pumn-doi de diamante, pe care le vinde prin Europa, unde au rețelele lor vechi și ajunge la București cu destui bani ca s-o mai târâie o vreme.
-Dar cum reușesc să facă și comerț ilicit cu diamante? am întrebat naiv.
Directorul de Protocol a râs.
-Peste tot se știe cu ce se ocupă, dar închide ochii toată lumea, ca să poată trăi și ei. Credeți că la noi nu s-a aflat cum își câștigă oamenii ăștia existența ? Dar îi lasă în pace, pentru că altfel nu pot nici rămâne, nici pleca. Și nici nu pot să-i aresteze, fiindcă au imunitate diplomatică.
*
Dar să mă întorc la demersul nostru cu decanul corpului diplomatic. După ce am avut OK-ul ministrului și al președintelui ca să-l numim decan, l-am invitat în modul cel mai elegant pe Nunțiul Apostolic să-i comunic decizia noastră. Mă așteptam să fie surprins de ideea numirii sale drept decan într-o țară ortodoxă, dar, când colo, eu am fost cel surprins. Pentru că Nunțiul, un monsenior polonez, mi-a spus în modul cel mai categoric că el nu acceptă nicio demnitate publică într-o țară în care Biserica Greco-Catolică întâmpină asemenea greutăți în a-și primi înapoi lăcașurile de cult ca în România și unde această biserică, după ce a fost reînființată în 1990, acum este discriminată sistematic. Despărțirea noastră s-a produs pe un fond de răceală evidentă. Vehemența monseniorului polonez mă dezamăgise, când noi cei de la minister îi făcusem o propunere cât se poate de generoasă. Mi se părea că postura de decan al corpului diplomatic era una, iar rezolvarea problemelor Bisericii Greco-Catolice era cu totul altceva.
Și, cum perspectiva noastră era să ne întoarcem, cum spun americanii, back to square one, adică fără candidat, dar și fără altă soluție, am făcut singurul lucru care mi s-a părut rezonabil în condițiile date: am scris ambasadei noastre pe lângă Sfântul Scaun, am expus situația în care ne găseam, am transmis poziția Nunțiului de la București și l-am rugat pe ambasador să meargă la Mgr. Jean-Louis Tauran, secretar al Sfântului Scaun cu statele, echivalentul ministrului de externe al Vaticanului, și să afle cum se poziționa această înaltă instituție față de propunerea noastră privind numirea Nunțiului Apostolic drept decan al corpului diplomatic la București, mai ales având în vedere pregătirile pentru vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Rezultatul a fost aproape instantaneu: monseniorul polonez a acuzat probleme de sănătate și a fost rechemat la Roma pentru tratament, fiind înlocuit imediat de un Nunțiu Apostolic spaniol, care s-a arătat din prima clipă dispus și onorat să devină decan al corpului diplomatic din România.
O ultimă obiecție, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române că un catolic era numit în fruntea corpului diplomatic de la București, a fost tratată și ea cu diplomația cuvenită de ministru, care i-a argumentat că invitarea Papei în prima țară ortodoxă după Marea Schismă era un gest istoric mult mai important decât deținerea unei funcții onorifice în micul cerc al corpului diplomatic de la București, care nici nu se reflecta în societatea românească.
*
Dar, ca să revin la relația cu Zaire-ul, la scurtă vreme după recuperarea imobilului în care funcționa ambasada acestei țări în România, am primit o nouă vizită a ambasadorului zairez, care voia să ne anunțe că primul său colaborator murise în urma unui infarct. Rămânea în urma lui o familie numeroasă: văduva și cei șapte copii ai lor, care ar fi trebuit repatriați, dar pe seama statului român, fiindcă guvernul zairez nu avea mijloacele de a-și aduce acasă concetățenii morți în străinătate. El nu avusese cum să-și anunțe ministerul, așa că ne ruga pe noi să informăm MAE de la Kinshasa, prin intermediul ambasadei române de acolo, despre deces și problema repatrierii. Am avut o convorbire telefonică destul de lungă cu ambasadorul român de la Kinshasa, care a încercat să descurajeze orice speranță la nivelul ministerului nostru din București, dar a întrebat totuși la ministerul de externe din Kinshasa ce formulă propunea acesta pentru repatrierea celui decedat și a familiei sale. Se pare că directorul Direcției Europa de acolo a fost foarte relaxat și categoric: corpul decedatului să fie incinerat la București, iar, dacă statul român voia să scape de soție și cei șapte copii, să le cumpere bilete de avion și să-i trimită la Kinshasa. Statul zairez nu avea fonduri ca să achite nicio cheltuială în legătură cu acest caz umanitar. Ne-am sfătuit la MAE român, s-a realizat incinerarea pe seama Direcției Protocol, apoi s-a emis un proiect de hotărâre de guvern pentru aprobarea unei sume foarte mari vizând achiziționarea a opt bilete de avion pe ruta București-Kinshasa. Ce avea să facă văduva cu toți copiii ei în țară, la întoarcere, era un subiect care depășea capacitatea noastră de acțiune. Dar nici la București nu avea ce face, cu atâția copii și fără niciun ban. Motiv în plus pentru a-i cere ambasadorului zairez să evacueze și a doua clădire, cea mare și cu un robinet în curte. Acum ambasada văd că funcționează într-un apartament de bloc și că, sub denumirea de Ambasada Republicii Democratice Congo în România, are doar un ambasador la București, altul decât cel cunoscut de mine cu treizeci de ani în urmă, și niciun diplomat în plus. Probabil că între timp au reușit să-și plătească și utilitățile, ca să poată funcționa cât de cât normal, căci în cartea diplomatică au număr de telefon, fax și adresă de internet.
