Gabriel GafițaUn politician de notorietate, un stâlp al județului său, își dă seama la un moment dat că este în pierdere de viteză și că i-ar trebui ceva în plus pentru a-și îmbunătăți profilul public. Un amic îi recomandă:
-Scrie, bă, și tu o carte.
-Despre ce, bă?
-Despre orice. Important e să-ți apară numele pe o copertă. Mai departe aranjăm noi să scrie ăștia despre tine. Nu asta e problema.
Politicianului i se pare îngrozitor de greu să se apuce de scris o carte, mai ales că nu-i e foarte clar despre ce ar urma să fie cartea. În mod normal, ar trebui să fie niște eseuri politice, niște analize despre situația din România, sau măcar din regiune. Dar politicianului îi este o târșă nemaipomenită să se apuce de ceva neclar și probabil sortit din start eșecului. În plus, nici nu are timp, fiind ocupat și cu activitatea în Parlament și cu întâlnirile de la partid și cu aparițiile la televizor. Prin urmare, dă consilierilor săi tema în lucru și unul vine cu o soluție neașteptată. Știa de un tip care scrisese o carte cam pe specificul activității politicianului, dar n-avea bani să plătească unei edituri s-o publice. Politicianului îi place ideea, trimite băiatul să discute cu autorul și rezultatul e că-i cumpără cartea cu banii jos. Autorul e pus să semneze un angajament că niciodată și sub nici o formă nu va face publică vânzarea cărții, al cărei proprietar este de-acum înainte omul politic. Înarmat cu manuscrisul și cu angajamentul, politicianul mai aduce mici modificări la text, ca orice proprietar și autor, îi mai dă și băiatului să citească textul și să mai modifice și el dacă i se pare necesar și cartea apare cu succes sub numele cunoscutului politician. Poziția lui în partid și în Parlament se consolidează, iar la proximele alegeri este propus deputat în Parlamentul European. Începând cu acest moment, din CV-ul lui nu mai lipsește Cartea.
*
Un alt politician de mare succes își dă seama că, din generația lui, e singurul rămas fără doctorat. Lui personal nu i-ar trebui în mod special, dar presiunea socială e mare asupra sa. În vreme ce alții situați mult sub nivelul lui au doctorate obținute în condițiile cunoscute, adică mai mult sau mai puțin ușor, nu prea se mai justifică poziția lui în conducerea partidului, când o bună parte din membri sunt deasupra lui și ca titluri și ca demnități. E neapărat necesar deci să obțină și el un doctorat.
Cum este absolvent de drept, se uită în mod firesc la componența catedrelor din cadrul acestei facultăți. Îi reține atenția profesorul X, o autoritate incontestabilă în materia sa de studiu, la care cu greu obținuse un 7 atunci când avusese curs cu el. Îl abordează pe profesor pe linie de partid și-i schițează dorința sa de a avea o lucrare de doctorat. Profesorul, inițial naiv, înțelege greșit dorința politicianului, crezând că acesta vrea să facă o lucrare de doctorat și că dorea ca el să-i fie îndrumătorul de lucrare. Politicianului îi trebuie ceva timp ca, pe parcursul a două sau trei discuții, să-l lămurească pe profesor că nu el ar urma să facă lucrarea de doctorat, ci profesorul, care, firește, să-i fie și îndrumător pe urmă, pentru simplificarea lucrurilor. Profesorul se lasă însă greu. Politicianul trebuie să pluseze. Îi e rușine să-i ofere bani profesorului, pentru că știe că-l va refuza, profesorul fiind cunoscut ca un om integru. Deci îi oferă ceea ce are la îndemâna sa: un post de senator pe listele partidului (profesorul nu e foarte încântat), un post de europarlamentar de asemenea pe listele partidului (aici profesorul pare mai interesat), un post de ambasador în Europa (hm, poate că da), un post de judecător la Curtea Constituțională, unul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau la Tribunalul Penal Internațional. Ultimele trei i se par interesante profesorului, dar e conștient că apariția unui post vacant la Curtea Constituțională, sau rândul României la delegarea unui judecător în cele două tribunale internaționale vin peste multă vreme și cine știe câte nu se-ntâmplă până atunci, iar înțelegerea poate cădea: vin oameni noi, apar și alte obligații.
Deci rămâne ca profesorul să se decidă între un loc în Parlamentul României sau un post de ambasador. În așteptarea momentului răsplății, se apucă de lucrarea de doctorat a politicianului, care nu ar trebui să-i pună probleme deosebite: preia pasaje din lucrări ale lui mai vechi, le alternează cu pasaje din lucrări mai noi, adaugă unele considerații pe subiectul dat și în final încheie lucrarea apoteotic. Politicianul apreciază efortul lui în mod deosebit, îi jură eternă recunoștință și rămâne omologată numirea ca ambasador în Europa la proxima rechemare de ambasadori. Politicianul îi predă lucrarea ca fiind a lui, trec amândoi prin formalitățile doctorale și politicianul obține doctoratul de care avea nevoie. Toată lumea este fericită, fiecare se alege cu câte ceva.
Dar, fatalitate, peste câțiva ani, se introduce și în România evaluarea Standardelor minimale naționale necesare și obligatorii (elaborate de CNATDCU) și începe dezvăluirea în masă a doctoratelor obținute în mod fraudulos. Inevitabil ajunge la rând și doctoratul politicianului în cauză, cu atât mai mult datorită poziției sale de frunte în partid și în stat. E acuzat că a preluat masiv din lucrările de mare prestigiu ale profesorului de la Drept și că doctoratul său e de fapt o însăilare de texte, un plagiat. Lucrarea în sine nu e plagiat din punctul de vedere al profesorului, care nu se putea plagia pe sine, dar devine discutabilă în momentul când o preia politicianul. Acesta cere comisii peste comisii de evaluare, dar nu reușește să convingă pe nimeni că nu a plagiat lucrările profesorului. E pus pe două coloane, dar el merge înainte. Un ziarist chițibușar publică un articol vădit tendențios în care se întreabă dacă faptul că profesorul fusese numit ambasador într-o țară europeană nu era un indiciu privind conivența între cei doi, dar, deși acuzația se adaugă în contul politicianului, profesorul scapă de suspiciune având în vedere marele său prestigiu academic. Până la urmă presiunea e atât de mare pe politician pentru doctoratul obținut prin plagiat încât acesta renunță la el și se dezice public de titlul său. Opinia generală și mass media se calmează brusc, politicianul e lăsat în pace, drept care el își continuă activitatea pe linie de partid și stat ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut în legătură cu doctoratul său.
*
Un cunoscut om de afaceri s-a săturat de afaceri și vrea să intre în politică. Desigur, nu va renunța complet la afacerile lui, pentru că ele aduc bani, dar își va îmbunătăți expunerea publică dobândind o prezență politică pe măsura averii sale. După ce și-a declarat ritos intenția de a înființa un partid politic nou, integru și necorupt, bazat numai pe interesul național și pe idealurile europene, află că înființarea unui partid nu e atât de simplă cum s-ar putea crede pentru că, potrivit Legii înființării partidelor politice, trebuie îndeplinite o mulțime de condiții complet absurde: să existe 25.000 de membri fondatori și cel puțin câte 700 de membri în filialele din 18 județe și în Municipiul București.
-Păi, de unde să scot eu atâția membri înainte să-nființez partidul? întreabă omul de afaceri indignat. Ăștia sunt complet tâmpiți.
Dar, până una-alta, n-are ce face și trebuie să se conformeze legii. Fiind însă un om descurcăreț și practic, își asociază un politolog destul de cunoscut care, contra unui salariu consistent, îi va găsi o formulă de a înființa partidul fără să se împiedice de Legea înființării partidelor politice. Politologul se duce în arhive la anii ’90, când se înființau partide cu trei membri, și începe să cerceteze care din ele mai existau. Găsește câteva care încă nu fuseseră radiate și încearcă să le contacteze, dar nu reușește fiindcă nici la adresa partidului, nici la telefonul acestuia nu mai răspunde nimeni. Un singur partid, cu un nume destul de plauzibil, răspunde la apelul lui și acceptă ca politologul să-l viziteze. În sediul partidului funcționează între timp o prăvălie, dar politologul se întâlnește în oraș cu cei doi președinți ai formațiunii politice și încep negocierile de preluare a partidului de către omul de afaceri. Cei doi președinți se lasă greu și nu vor să se retragă și să dispară pur și simplu, o dată partidul cumpărat de către omul de afaceri. Vorbesc de dificultățile întâmpinate în menținerea partidului în viață, de faptul că mai așteptau reacția cuiva interesat de preluarea lui și ajung într-un final să ceară să fie păstrați ca vicepreședinți după cumpărarea partidului de către omul de afaceri, cu câte un salariu corespunzător. Pe scurt, omul de afaceri va plăti o sumă pentru a prelua partidul ca instituție, câte o sumă celor doi vicepreședinți pentru pierderea poziției lor de președinți și finalmente le va acorda acestora câte un salariu de vicepreședinte de partid. Tranzacția se omologhează astfel, deși omul de afaceri este scandalizat de pretențiile celor doi vicepreședinți.
-Dar de ce … mamei lor trebuie să fie doi? Ce, se cred căpitanii regenți din San Marino? Toată lumea e șmecheră nevoie mare azi.
Însă îi acceptă ca atare și vreo lună partidul funcționează cu el drept președinte și cu cei doi drept vicepreședinți. După care omul de afaceri le face un scandal de pomină pe un motiv sau altul și-i dă afară pe amândoi, rămânând el singur și proprietar și președinte de partid, după care îi dă temă politologului să-i adapteze partidul la peisajul politic din țară astfel încât să poată trimite reprezentanți în Parlament. Politologul muncește o vreme la platforma ideologică și la structura de partid, astfel încât să-i dea o anumită consistență în teritoriu. Dar într-o zi omul de afaceri consideră că s-a pierdut suficient de multă vreme cu organizarea, iar el voia să oficializeze faptul că partidul exista și că era partidul lui.
Prin urmare, anunță o conferință de presă, unde apare împreună cu politologul lui, pe care îl prezintă drept ideologul nou-creatului partid. Prezența presei este destul de consistentă având în vedere profilul omului de afaceri. După două-trei întrebări de încălzire, un reporter întreabă care e programul partidului lansat de omul de afaceri. Politologul începe să răspundă oferind amănunte despre munca lui, dar omul de afaceri se plictisește de atâta vorbărie și intervine întrerupându-l:
-Băi, ca să nu mai lungim vorba, programul partidului e 24 din 7. Clar?
-Cum adică 24 din 7, dom’ Cutare? insistă reporterul sincer interesat.
-Adică 24 din 24 de ore, 7 zile pe săptămână. Ce-i așa de greu de înțeles?
În asistență se produc râsete și rumoare. Următoarele întrebări devin din ce în ce mai specifice, pe domenii de activitate: poziția partidului în materie de economie, educație, înzestrarea armatei, politică externă, demografie, organizarea administrativă a teritoriului, construcție de spitale, autostrăzi, magistrale de petrol și gaz. Politologul încearcă să răspundă cum se pricepe el mai bine. Omul de afaceri se arată tot mai enervat pe măsură ce-l vede pe politolog vorbind nepermis de mult și improvizând în lipsa datelor și a cifrelor cerute de reporteri. Conferința de presă pentru lansarea partidului e un fiasco absolut și omul de afaceri îl dă afară pe politolog, spunându-i:
-Din ăștia ca tine cresc zece pe-o creangă, bă. Îmi caut altul care să-nțeleagă ce vreau eu de la partidul ăsta și care să nu se bâlbâie în fața presei.
Dar, după câteva tentative nereușite cu ideologii disponibili contra unui salariu corespunzător, omul de afaceri abandonează ideea de a-și mai crea un partid politic și se reorientează spre cumpărarea unui club de fotbal, pe care să-l ducă urgent în prima ligă, s-o câștige și să se bată în Cupa Campionilor Europeni cu Real Madrid și Barcelona.
