Gabriel GafițaÎnainte să ajung ambasador în Malaezia, Protocolul de Stat malaezian mi-a transmis prin ambasada sa din București o cărticică în limba engleză cu cerințele ce trebuiau îndeplinite în legătură cu prezentarea scrisorilor de acreditare. Ceremonia urma să aibă loc la vreo două luni după sosirea mea în Malaezia, așa încât timp era suficient pentru punerea la punct a fiecărui detaliu în parte.
Întrucât primirea oficială era prevăzută să aibă loc în fața regelui, ținuta mea ca ambasador trebuia să fie morning suit. Aceasta presupunea redingotă lungă neagră, pantaloni gri închis cu dungi subțiri, vestă gri, cămașă albă, cravată gri și pantofi negri. Mi-am făcut redingota la un croitor din București, pentru că fusesem avertizat că existau destule împrejurări când corpul diplomatic se întâlnea cu familia regală și deci era nevoie de ținuta standard. Celelalte accesorii le aveam deja, dar material gri închis cu dungi subțiri nu se găsea la București nici să dai cu tunul. Am plecat deci fără această piesă principală, sperând că renumiții croitori indieni din Kuala Lumpur, care-ți făceau un costum întreg în două zile, aveau să găsească stofa potrivită și „să mă rezolve”, cum se spune în popor, la fix. Și, într-adevăr, am avut dreptate.
În cărticica de protocol malaeziană mai spunea că ambasadorul trebuia să vină împreună cu soția, întrucât și regele era însoțit de regină la primirea scrisorilor de acreditare ale ambasadorilor. Pentru ținuta soției se recomanda să nu poarte culorile negru (doliu la europeni), alb (doliu la musulmani) și galben (culoarea familiei regale malaeziene). Cu puțin timp înainte de ceremonie se comunica și culoarea ținutei ce-o va purta regina în ziua respectivă, pentru ca soția ambasadorului să nu poarte și ea o rochie cu o cromatică similară.
Cu câteva zile înainte de ceremonie, Protocolul de Stat malaezian a transmis că regina va purta albastru, deci ținuta pregătită din timp de soția mea trebuia să rămână în dulap și să improvizeze altceva. Dar și în această privință am avut un obstacol major de depășit: ținuta completă pentru primirea la palat includea în cazul doamnelor mănuși, care trebuiau asortate acum la noile culori, deci am pornit să căutăm mănuși în Kuala Lumpur. Ceea ce nouă ni s-a părut ușor de realizat s-a dovedit în realitate insurmontabil. Mănușile sunt mai greu de găsit într-o țară situată aproape de ecuator. Într-un magazin cu etaje întregi de haine, situat în Turnurile Gemene din Kuala Lumpur, o vânzătoare părea că a priceput ce căutam. Ca să fim mai bine înțeleși i-am spus că eram invitați la curtea regală și că pentru întâlnirea cu regele și regina Malaeziei era nevoie de mănuși de o anumită culoare.
„Ah, the royal court, a spus ea parcă vrând să verifice că a înțeles corect. The king and the queen. The Yang di-Pertuan Agong.”
Era titulatura regelui în bahasa melayu. Lucrurile arătau încurajator, fata înțelegea despre ce e vorba. Eram salvați.
„So you are looking for gloves”, a repetat ea ca pentru confirmare. „Da, există.”
Și ne-a explicat unde trebuia să mergem. Două etaje mai sus, la raionul numit „Accesorii”, ne-a mai dat câteva detalii de identificare, acolo vom găsi. Și ne-a urat succes.
Am urmat întocmai instrucțiunile ei, am ajuns în zona indicată, am căutat raionul de „Accesorii” și am rămas cu o senzație acută de confuzie. Erau obiecte de bucătărie. Ce-i drept, printre ele trona impunătoare o pereche de mănuși galbene, de cauciuc, dintre acelea cu care de obicei desfunzi chiuveta. Și atunci, încă din primele zile după sosirea noastră în Malaezia, am învățat un adevăr care avea să ne fie de folos și mai târziu: că nimeni dintre localnici nu spunea vreodată „nu”, că nimeni nu recunoștea vreodată că n-a înțeles și că nimeni nu putea admite cu sinceritate că nu știe. Mereu primeai un răspuns, chiar dacă era aiurea. Mereu erai pus pe o anumită pistă, chiar dacă era greșită. Mereu erai asigurat că așa e, cum spui tu, chiar dacă nu corespundea. Numai să nu rezulte că localnicul nu știe.
Despre o altă ținută de gală aș vrea să mai adaug câteva cuvinte deoarece în privința ei persistă o serie de confuzii: black tie. În traducere literală înseamnă „cravată neagră” și unii ambasadori, mai ales din estul Europei, veneau îmbrăcați în costume închise, cu cravată neagră la ocaziile pentru care se indica black tie. De fapt, înseamnă smoching cu papion negru, spre deosebire de white tie, care înseamnă frac cu papion alb. Și, cu toate că mai mult nu se indica de regulă în invitații, black tie la bărbați însemna că însoțitoarea – soție, prietenă, parteneră – trebuie să poarte rochie lungă. Asta de regulă, pentru că, în unele ocazii, soția gazdei hotăra să poarte rochie scurtă și atunci și soțiile oaspeților trebuiau să poarte o ținută similară. Aceste detalii trebuiau știute, sau, dacă nu erau știute, era mai bine să fie verificate cu Serviciul de Protocol.
Primirea la rege (Yang di-Pertuan Agong) era o ocazie interesantă. Regele era ales dintre sultanii celor treisprezece provincii ale Malaeziei pentru un singur mandat de cinci ani. Nu aveai voie să te apropii prea mult de el. Directorul de protocol mi-a atras atenția că dosarul cu scrisorile de acreditare trebuia ținut cu amândouă mâinile și înmânat cu o ușoară reverență, care se realiza fără probleme dacă stăteai la distanța cuvenită. În niciun caz nu dădeai scrisorile de acreditare doar cu o singură mână și în niciun caz nu cu mâna stângă. La încheierea ceremoniei, nu aveai voie să-ți iei rămas-bun, să-i întorci spatele regelui și să pleci. Trebuia să te retragi cu spatele încet, până la ușa sălii de primire și abia trecut de prag aveai voie să te întorci.
Odată, într-o vacanță, am cumpărat din fonduri proprii la București o vază delicată cu flori frumos pictate pe glazură, așa cum văzusem în mai multe săli din palatul regal de la Kuala Lumpur. La anul nou am trimis-o familiei regale, cu urările noastre de bine și de sănătate. Ne-a răspuns regina printr-o scrisoare scrisă de mână, extrem de călduroasă. Nu am știut dacă într-adevăr îi plăcuse vaza noastră sau era peste măsură de amabilă. Dar am avut ocazia să constatăm o schimbare sensibilă în atitudinea familiei regale în ceea ce ne privea. Când ne întâlneam în câte o ocazie oficială, cuplul regal venea împreună să ne salute, stăteau de vorbă cu noi, râdeau, iar regina era extrem de prietenoasă și plină de zâmbete simpatice. Colegii ambasadori n-au întârziat să observe diferența între cordialitatea familiei regale față de noi și amabilitatea față de ceilalți.
„Ce s-a întâmplat de sunt atât de prietenoși cu voi regele și regina?”, ne-au întrebat mai mulți colegi.
Ce să le spunem? Că totul ni se trăgea de la o vază frumos pictată?
„România a mijlocit Malaeziei să cumpere de la Rusia avioane de luptă Suhoi-35, am spus, neașteptându-mă nicio clipă că o să mă creadă cineva. „Nici aviația rusă încă nu le-a introdus în flota ei de bombardiere.”
Explicația mea a pus astfel capăt curiozității legate de cordialitatea familiei regale malaeziene față de mine și soția mea. Când Vladimir Putin a făcut două vizite la Kuala Lumpur în decurs de un an ca să vândă armatei malaeziene avioanele Suhoi-35, colegii mei ambasadori îmi zâmbeau cam strâmb și neconvins, dar aparent complici, când ne-ntâlneam, dar sunt sigur că, în sinea lor, spuneau la adresa mea: „#*&@%!”
