Gabriel GafițaEram ambasador în Canada prin anul 2000 când, în decurs de mai puțin de un an, am asistat la modul în care se poate alege praful dintr-o ambasadă care altfel părea absolut normală. Eram în relații foarte amicale cu unul dintre șefii lui Diplomatic Protection Group, o unitate specială a poliției canadiene care se ocupa de siguranța și protecția diplomaților străini pe teritoriul canadian. Omul se numea Captain Lafleur, era québecois și o persoană simpatică și plină mereu de glume, care avea relații apropiate cu tot corpul diplomatic deoarece participa la acțiunile noastre în calitatea sa oficială, de păzitor al siguranței și integrității corpului diplomatic. Odată, în timpul unei călătorii cu avionul organizate de Protocolul canadian pentru ambasadori în câteva localități din extremul nord canadian, situate dincolo de Cercul Polar de Nord (66 de grade latitudine nordică), despre care am mai povestit anterior, s-a nimerit să stau în uriașul Hercules C-130 al armatei federale pe un loc din față, care mi-a convenit pentru că oferea mai mult spațiu pentru picioare; Captain Lafleur s-a așezat și el pe scaunul de lângă mine, deoarece era un om înalt și solid și nu voia să meargă timp de câteva ore cu avionul ținându-și picioarele chircite. Cred că-i convenea să stea alături de mine și pentru că vorbeam întotdeauna în franceză amândoi. Adică mai mult el vorbea, iar eu înțelegeam. După trei ani de ședere în Canada începusem să mă familiarizez cu franceza canadiană, spre deosebire de alți ambasadori care vorbeau franceza, dar în dialectul québecois și erau complet pierduți, adică nu înțelegeau nimic din ce le spunea Lafleur și atunci recurgeau la limba engleză, în care el era la fel de confortabil ca și în franceza lui.
În timpul acelei călătorii cu avionul spre Cercul Polar de Nord, Captain Lafleur mi-a spus următoarea poveste care era în curs de derulare:
Este bine știut că, în ambasadele africane, diplomații obișnuiau să stea mulți ani la post, pe de o parte fiindcă în serviciul lor diplomatic nu aveau prea mult personal calificat pentru a-i înlocui, dar pe de altă parte și pentru că statele africane erau în general sărace și nu aveau resurse să cheltuie pe rotația diplomaților o dată la patru ani, ca în majoritatea celorlalte state. Deci nu era neobișnuit ca un diplomat african să stea 12, 14 sau 15 ani la un post după ce fusese numit acolo. Chiar la Ottawa decanul nedisputat al corpului diplomatic era un ambasador african aflat la post în Canada de 20 de ani.
Dar, într-o anumită ambasadă din Africa francofonă, primul colaborator al ambasadorului, adică omul nr. 2 din ambasadă, a primit într-o zi decizia de rechemare în centrala ministerului de externe din capitala sa. Stătuse în Canada 14 ani și se obișnuise cu modul de viață de acolo și cu statutul său de diplomat într-o țară civilizată, liberală și prosperă. Omul avea soție și două fete: cea mare venise în Canada cu părinții săi la vârsta de trei ani, cea mică se născuse în Canada. Pentru soție a fost o lovitură faptul că, atunci când se obișnuise mai bine cu traiul în Canada, trebuia să se întoarcă la sărăcia și precaritatea din țara sa. Dar cel mai greu s-a dovedit a fi pentru cele două fete, care nu cunoșteau altceva decât viața în Canada și erau complet rupte de țara lor. Își vorbeau limba maternă cu mare dificultate, nu știau nimic despre țara de origine a părinților decât că este o țară săracă și nedezvoltată, vorbeau amândouă mai ales engleza și nu-și bătuseră capul niciodată să-nvețe limba franceză, măcar și în varianta ei canadiană, ca să aibă un instrument de comunicare la întoarcere. Fata cea mare nu apucase să termine liceul în Canada, deci ar fi trebuit să meargă la școală în țara ei francofonă, unde să-și încheie studiile de bază, dar unde mergea doar cu engleza. Viitorul era sumbru pentru ea fără studii încheiate, cu carențe mari de comunicare, cu o lipsă de perspectivă înfricoșătoare și cu o locuință mică și mizerabilă, din care familia plecase cu 14 ani în urmă. Adio apartament luxos în Ottawa, adio liceu în condiții de Canada, adio relațiile cu băieți și fete într-o atmosferă liberă și permisivă.
Pe de altă parte, salariul tatălui ei nu era nici el atât de mare încât să-i fi permis să facă economii ca s-o lase pe ea cu o rezervă de bani la Ottawa. Când fata le-a declarat părinților că ea nu se-ntoarce, tatăl i-a spus că nu are cum s-o sprijine să rămână, mai ales în condițiile în care își pierdea toate privilegiile diplomatice: locuința plătită de țara lor, alocația plătită de ministerul lor de externe, taxele școlare la nivel de elev canadian, nu de elev străin, imunitatea diplomatică. Dar fata se dovedise intratabilă. Atunci va lucra și se va întreține, a spus ea, dar nu va părăsi Canada niciodată. Tatăl i-a explicat că, de îndată ce ea rămânea ca o persoană particulară în Canada, după plecarea familiei, autoritățile canadiene o vor trata ca pe o imigrantă ilegală și o vor reține probabil în vederea expulzării. Deci nu putea obține nimic cu forța. „Dar eu sunt canadiancă”, a strigat fata exasperată că tatăl ei nu înțelege atâta lucru. „Am venit aici când eram mică și am crescut aici, am mers aici la școală, mi-am însușit modul de viață canadian, nu cunosc altă țară decât Canada și n-o să mă poată expulza nimeni din țara mea.” Voia să facă demonstrație în fața Parlamentului canadian, dacă vedea că autoritățile vor s-o împiedice să trăiască în țara ei. Mai făcuseră niște oameni același lucru și avuseseră câștig de cauză.
Discuțiile cu tatăl și cu mama nu ajungeau la nicio soluție rezonabilă, așa că tatăl a renunțat la un moment dat la a mai discuta cu ea, mai ales fiindcă avea de făcut toate pregătirile de plecare. A rămas rolul mamei să încerce s-o convingă de faptul că o întoarcere în țara sa din Africa nu era lucrul cel mai rău din lume, că și acolo trăiau oameni, că ea avea atu-uri în plus față de ei, că se va descurca de bună seamă și că părinții o vor ajuta atât cât le va sta în putință. De fapt, mama nu era nici ea convinsă că le va fi ușor odată întorși în țară: tatăl, dacă avea să continue să lucreze în minister, urma să primească un salariu mult mai mic decât cel din străinătate, locuința lor de acasă nici nu se compara cu cea de la Ottawa, în privința unei slujbe pentru ea șansele erau aproape zero, iar, dacă voiau să le dea pe fete la niște școli mai acătării, taxele școlare aveau să le înghită toate economiile. Dar mama încerca să-și încurajeze fiica cea mare să nu vadă sfârșitul lumii în perspectiva revenirii acasă. Cu cea mică, din fericire, nu avea probleme, fiindcă aceasta era mai docilă, mai supusă și, cu toate că perspectivele ei erau și mai sumbre decât ale surorii sale, își accepta soarta fără să se opună. Considera că părinții precis aveau soluții, deci ei vor hotărî ce era mai bine pentru toți.
Lucrurile se agravau însă pe măsură ce se apropia ziua plecării. Fiica cea mare era ferm hotărâtă să rămână în Canada, judecata ei părea să fie complet încețoșată, tatăl nu mai avea răbdare să dezbată prea mult cu ea, greutatea a rămas pe umerii mamei, care nici ea n-avea mai mult succes; și astfel într-o zi, pe fondul unui nou conflict violent izbucnit între mamă și fiică, aceasta din urmă s-a-ntunecat total la minte, a luat un cuțit din bucătărie și a încercat să-și înjunghie mama. Dar mama s-a ferit, a intervenit și sora mai mică încercând s-o oprească, așa încât cuțitul a intrat în piept, dar în partea dreaptă și a rămas înfipt până la prăsele. Fata s-a speriat de ce voia să facă, și-a luat o haină pe ea și a fugit de acasă.
–Imaginez-vous, îmi spunea Captain Lafleur uimit de propria sa poveste, elle a stabbé sa mère. Stabber vot’ mère, hein, qu’en pensez-vous?
În franceza canadiană sunt multe cuvinte și expresii traduse din engleză : stabber – to stab (a înjunghia), tomber en amour – to fall in love, je ne veux pas faire du trouble – I don’t want to make trouble, obviousement = obviously, canceler un appointement – to cancel an appointment, je suis fucké – I am fucked up.
Dar să revenim. Urmarea incidentului a fost dramatică: mama a stat în spital trei săptămâni și, când a revenit acasă, avea brațul drept complet paralizat. Lovitura de cuțit îi retezase un nerv central care cobora pe braț în jos. Doctorii erau de părere că, dacă lovitura de cuțit ar fi intrat simetric pe partea stângă, femeia n-ar mai fi fost în viață. Fiica fugară a fost localizată și reținută de poliție imediat : o tânără de origine africană nu avea unde se ascunde prea mult timp. Tatăl s-a dus la poliție s-o vadă și să încerce o ultimă dată s-o convingă să plece cu familia, mai ales după tentativa de omor, căci până la plecare se mai bucura de imunitate diplomatică și nu putea fi judecată în Canada, însă chiar și în aceste condiții extreme voința fetei era de neclintit. Cum îi era clar că mama și fiica nu vor mai putea locui sub același acoperiș în țară după tentativa de asasinat, tatăl s-a sfătuit cu ambasadorul său și au căzut de acord că fata trebuia lăsată să rămână în Canada, indiferent de consecințe, dacă era atât de intratabilă. Ambasadorul a fost de părere că va sta probabil în închisoare o vreme, după care autoritățile canadiene o vor expulza și va ajunge tot în țara ei, dar nu obligată de familie, ci de împrejurări. Ceea ce putea fi o soluție până la urmă.
Deci familia a plecat, fata a rămas fără imunitate diplomatică, ambasada a găzduit-o o vreme într-o cămăruță de la subsolul clădirii și astfel a rămas să continue liceul în Canada. Până într-o zi când poliția obișnuită, nu cea diplomatică, a venit la școală și a reținut-o pentru imigrație ilegală și tentativă de omor. Nu mai știu cum a evoluat acest caz în continuare, dar, până la plecarea mea, nu s-a mai auzit nimic, ceea ce mă face să cred că fata era într-un penitenciar. L-am întrebat o dată pe Captain Lafleur dacă mai știa ceva de ea, dar acesta mi-a răspuns indiferent că el avea destulă treabă cu diplomații aflați în funcție, ca să se mai ocupe și de foștii lor aparținători.
*
La vreo șase luni după ce diplomatul african a fost înlocuit, a venit și vestea rechemării ambasadorului său. Acesta umbla pe la recepții melancolic și spunea oricui era dispus să îi acorde atenție că această rechemare era în directă legătură cu cazul fiicei care încercase să-și omoare mama și care acum era la închisoare. Probabil, spunea el, ministerul său îi reproșa faptul că patronase în ambasada lui dezordinea, insubordonarea, haosul din familiile angajaților.
-Și astfel, spunea el dând din cap cu resemnare, se încheie o carieră diplomatică exemplară după numai șaptesprezece ani la Ottawa. Când mai aveam atât de multe lucruri de făcut aici.
De fapt, se pare că ceea ce i se reproșa era că fusese de acord ca o cetățeană a țării sale să piardă imunitatea diplomatică și să ajungă la închisoare, fiind singura din țara ei aflată în această situație în Canada. Iar pierderea imunității se făcuse printr-o notă verbală a ambasadei, parafată de ambasador și adresată Ministerului Afacerilor Externe și Comerțului Internațional canadian. Adică ambasadorul prejudiciase cu bună știință un cetățean al țării sale.
-Acum mă întorc în țara mea la un viitor incert în privința carierei diplomatice, mi-a spus el odată. Nu știu ce mă așteaptă, dacă mă mai așteaptă ceva acasă. Ori poate rămân pe drumuri la vârsta mea și în sărăcia de acolo.
-Dar cu adjunctul dumneavoastră ce s-a întâmplat la întoarcerea în capitală? am întrebat eu sincer interesat.
-Nu știu, excelență, mi-a răspuns. Și nici nu mă interesează. A fost un om slab și demn de tot disprețul, care n-a reușit să mențină ordinea în propria lui familie. Indiferent ce a pățit, a meritat cu prisosință.
*
Ultima dată când am auzit ceva despre ambasada africană cea atât de greu încercată a fost în iarna aceluiași an, când în corpul diplomatic de la Ottawa s-a aflat că reședința ambasadorului proaspăt plecat arsese din temelii. Nu venise încă un înlocuitor pentru acesta, dar statul său păstrase reședința pentru succesor. Într-o zi personalul ambasadei voise să-și ofere o petrecere „în familie” și a organizat un barbeque la reședință, fiindcă tot nu locuia nimeni în ea. Dar, cum afară era frig, au instalat grătarul în interior și au făcut un indoor barbeque. Numai că, la un moment dat, acționând cineva un balon de gaz și ieșind o flacără imensă, ori poate din neatenție ori inexperiență, a sărit o scânteie pe vreo țesătură, fapt este că interiorul vilei a luat foc. Au ars canapele, fotolii, perdele, covoare, totul. Cum casele în Canada se construiesc cu schelet de lemn, iar pereții despărțitori sunt din scânduri umplute cu o vată izolatoare, toată structura casei a ars înainte ca petrecăreții să apuce să stingă focul singuri cu un stingător uscat aflat la reședință și neschimbat de multă vreme, în orice caz înainte să aibă timp să cheme pompierii. Reședința a ars până la un metru deasupra pământului, unde se oprea fundația de piatră a clădirii. N-a fost un caz izolat, ardeau multe clădiri de acest fel la Ottawa, dar în contul statului african s-a adunat și despăgubirea către proprietarul casei, fiindcă reședința era închiriată.
Cu angajații ambasadei care au dat foc reședinței ambasadorului nenumit încă nu știu ce s-a întâmplat în continuare, dar, când e să se aleagă praful de ceva…, se alege cu siguranță, știu că veți spune dumneavoastră.
