Gabriel GafițaCând eram foarte mic, îmi petreceam verile în Oltenia, la bunicii mei materni. Aici l-am apucat în viață pe străbunicul meu, moș Antonie Mihăescu, pe atunci în vârstă de o sută de ani. Sau cel puțin așa spunea bunica. La cei cinci ani ai mei, cei o sută ai lui moș Antonie mi se păreau imposibil de cuprins cu mintea. Și totuși omul era real și putea fi văzut în carne și oase în satul său.
Moș Antonie era mic de statură și uscățiv. Fața plină de riduri îi era arsă de soare și avea mereu țepi albi de barbă, care îi creșteau între un bărbierit și altul. Când îți dădea mână, ți-o zdrobea, pentru că, în ciuda vârstei sale înaintate, mai făcea unele munci care necesitau un efort fizic deosebit. De exemplu, spartul lemnelor. N-avea probleme în privința asta: lovea bucata de lemn cu toată forța și o despica din prima. Pe ulițele satului umbla mereu drept și cu pasul apăsat, ca un om conștient de propria lui imagine. Purta mereu același costum de stofă neagră, cu o cămașă albă închisă până la gât. Pe cap purta pălărie neagră, iar în picioare, bocanci solizi, când mulți bărbați din sat umblau desculți, în schimb cu pălărie în cap.
Judecata lui moș Antonie nu mai era aceeași ca în tinerețe, când fusese țăran și negustor. A muncit toată viața din greu și a câștigat, a fost un om bogat în satul lui, dar după război a pierdut toată averea, pe care noul regim i-a confiscat-o. Măcar a scăpat fără închisoare, mai ales că avea nouăzeci de ani, nu ca alți bărbați, care nu numai că au pierdut totul, dar au fost și arestați. Atunci spunea bunica despre moș Antonie că se cufundase în muțenie și că nu mai voia să comunice cu nimeni. După o vreme, a murit și baba lui și a rămas chiar singur, dar nu a dat semne niciodată că i-ar trebui un suflet pe aproape. Trăia singur în casă, tot singur se gospodărea, ieșea doar ca să meargă la biserică și la fetele lui, bunica mea și sora ei. Locuiau amândouă într-o casă, cea a surorii bunicii mele, care fusese dată afară din casa ei, împreună cu bunicul, iar casa fusese transformată într-o grădiniță. Moș Antonie mergea pe stradă drept, privind în fața lui și nu intra în vorbă cu nimeni niciodată. Dacă voia cineva să-l salute, răspundea: „Să trăiești, nepoate?” și asta îl scutea de a-l recunoaște pe celălalt.
Nu cred, privind retrospectiv, că moș Antonie mai avea judecata întreagă. Nu cred că recunoștea oamenii, sau că mai era în stare să poarte o discuție lucidă. Trăia izolat în lumea lui și atât îi era de-ajuns. De două ori pe săptămână nimerea drumul spre casa fiicelor și acolo primea o masă caldă. Îl așezau „pe sală”, un fel de prispă închisă cu ferestre, unde gătea bunica mea și unde era o mașină de gătit și o masă mică, la care mâncau ea și bunicul. Și eu, când eram la ei în vizită. Lui moș Antonie îi dădea de mâncare pe la ora unsprezece, în orice caz înainte de masa noastră, care era la ora douăsprezece. El mânca, nu spunea nimic, nu schimba nicio vorbă cu cei din casă și pleca la ale lui. Toată lumea părea să știe rostul și toți păreau mulțumiți așa.
Dar, într-o zi, când moș Antonie sorbea din supă la masa „de pe sală”, m-am apropiat de el și l-am privit cu curiozitate, așa cum privești un om de o sută de ani. Aveam cinci ani pe atunci și eram fascinat de imaginea acelui bărbat care mânca tăcut, privind în jos în farfurie. Probabil că l-am privit exagerat de mult, căci el, care nu vorbea nici cu bunica, nici cu bunicul, nici cu cealaltă fiică a lui, tanti Filofteia, a ridicat într-un târziu ochii din farfurie și m-a întrebat încet:
– Da’ tu al cui ești, fete?
Cu acel ”fete” m-a băgat în ceață. Voiam să-i spun că nu sunt fată, în niciun caz nu eram mai multe fete. Dar așa se vorbea în sat. Nu se spunea: eu dădui, tu dăduși, el dădu, noi dădurăm, voi dădurăți, ei dădură, ci: eu detei, tu deteși, el dete, noi deterăm, voi deterăți, ei deteră. Și nu se spunea „el merse”, ci „el mearsă” ori „ei mearsără”. Și nu se spunea „a ridica”, ci ”a prijoni”.
– Sunt a lu’ mama, i-am răspuns timid.
La care următoarea întrebare a lui a venit în chip firesc:
– Și mă-ta a cui e?
Mai târziu am observat că în Oltenia nu te-ntreba nimeni cine ești, ci al cui ești. Adică te defineai prin părinții tăi, tu nu contai fiindcă erai prea mic. Dar dacă spuneai cine sunt părinții tăi, atunci puteai fi plasat în spațiu. Sau puteai fi întrebat și „De-ai cui ești, fete?”, dacă nici părinții tăi nu reușeau să te definească. Trebuia să te raportezi la un șef de clan, la un bătrân al familiei, care era cunoscut în sat și care-ți putea da și ție o identitate. „Sunt de-ai lu’ nea Cutare.” „A, de-ai lu’ nea Cutare. Păi, spune așa, nepoate! Fete!”
În acest moment al dialogului și pentru că nu știam să spun a cui e mama, a intervenit bunica mea și m-a luat de acolo.
-Hai, vino tu și lasă-l pe nen’tu Antonie să mănânce, mi-a spus ea cu glas ocrotitor și m-a îndreptat spre curte să mă joc.
Am urmat întocmai îndemnul ei și altă dată nu m-am mai dus să continui vorba cu moș Antonie. Și asta pentru că în mintea mea intervenea un blocaj total când mă gândeam de ce-mi spunea el mie „fete” când voia să-mi spună de fapt „băiete”. Fătule.
