O familie tipic românească pe la mijlocul anilor ’60. Soțul, inginer, specialist în instalații pe un mare șantier din București. Soția, profesoară de fizică și chimie la un mare liceu tot din București. Amândoi membri de partid, în mod firesc, și amândoi persoane cu funcții înalte: el, membru în comitetul de partid pe trustul de montaj-construcții, ea, secretară de partid la liceul unde avea ore de fizică și chimie.
În 1966 li se naște o fiică, ce avea să rămână unicul lor copil, iar cei doi părinți își pun problema s-o boteze, așa cum se făcea cu copiii oriunde în România pe atunci. El venea din Oltenia, ea din Bucovina, aveau funcțiile pe care le aveau, dar sub nicio formă n-ar fi conceput ca fiica lor să rămână nebotezată din cauza acestor funcții. Deci, se gândesc la o formulă de compromis, care să împace funcțiile cu botezul, respectând tradiția, fără însă a face mult spectacol în jurul ei.
Astfel hotărăsc amândoi că botezul va avea loc în apartamentul lor de bloc într-un cartier de blocuri noi din capitală, iar preotul va fi adus de la o altă biserică decât cea din parohia lor. Au găsit preotul dispus să vină într-o duminică la ei acasă și să oficieze slujba de botez. Preotul însă n-avea mașină, așa încât s-au înțeles că, în duminica respectivă, va veni cineva să-i ia cu o mașină pe el și pe dascăl și apoi să-i conducă iarăși la biserică. Dar, cu o seară înainte, inginerul trebuia să meargă cu mașina lui să ia cristelnița de la biserică, pentru a nu veni în timpul zilei, când putea fi văzut în bloc urcând pe scări cu ditamai recipientul. Toate aceste detalii au fost puse la punct din timp și acceptate fără nicio condiție suplimentară. Inginerul și profesoara au invitat câteva familii prietene pentru a asista la creștinarea micuței nou-născute și au stabilit cu un prieten să vină să-l ajute pe inginer în seara dinainte la căratul cristelniței în apartamentul său.
Totul a decurs în ordine și la timp, iar discreția necesară în astfel de ocazii a fost respectată în blocul cu patru căi de acces. Cristelnița a fost adusă seara târziu, când nimeni nu mai umbla pe scări, iar preotul și dascălul, conduși de prietenul binevoitor, s-au întâlnit cu o familie la lift, dar aceștia n-aveau de unde ști la cine mergeau cei doi de la biserică.
În apartamentul profesoarei și al inginerului, părintele și-a intrat în rol și a început să dea comenzile la fel ca în propria lui biserică: asta aici, asta acolo, avem nevoie de un taburet pentru a pune pe el cristelnița, aveți chibrituri, ați pregătit prosop, unde e vinul de împărtășanie, îmi trebuie o masă pe care să scot copilul după ce îl cufund în apă, lumânările trebuie să fie legate snop etc. etc. Dar cea mai serioasă problemă s-a dovedit a fi apa cu care urma să fie umplută cristelnița. Tot acel botez, de la început până la sfârșit, s-a învârtit în jurul apei. Preotul voia să fie multă apă în cristelniță, ca să aibă unde cufunda copilul. Inginerul credea că se poate rezolva și cu mai puțină apă. Au adus câteva găleți de apă din baie și le-au golit în cristelniță, dar aproape că nici nu se cunoștea, iar preotul spunea că, oricât de mult s-ar apleca el, nu ajungea la apă cu copilul și nici nu avea loc să-l cufunde de trei ori. Profesoara de fizică și chimie a fost de părere că taburetul adus din bucătărie și pe care au instalat cristelnița nu avea să reziste la greutatea cumulată a cristelniței și a apei și avea să se rupă, cu rezultatul că toată apa din cristelniță avea să se răspândească prin casă.
– Vedeți, de aceea era mai bine, le-a spus preotul cu blândețe, să facem botezul la biserică, unde aveam cele necesare și nu mai existau toate aceste probleme pe care le avem acum.
Dar, operațiunea având loc în apartament, trebuia improvizat cu mijloacele de bord. Deci inginerul și invitații săi bărbați au cărat găleată după găleată de apă de la baie și le-au golit în cristelniță până când aceasta a fost pe jumătate plină, nici taburetul nu s-a rupt, iar preotul s-a declarat satisfăcut. Cum toate celelalte pregătiri au fost îndeplinite de femei, slujba de botez a putut începe, prilej cu care, spre surprinderea tuturor, preotul a început să vorbească neobișnuit de tare, de parcă vocea lui ar fi trebuit să umple întregul spațiu al bisericii, nu un biet apartament de bloc.
Inginerul și profesoara au schimbat priviri și amândoi păreau intrați în panică. Toate eforturile lor de a menține botezul cumva discret față de ceilalți locatari din bloc erau pe punctul de a fi compromise de vocea sonoră a preotului, căruia diaconul îi ținea isonul aproape la fel de tare. Inginerul i-a făcut preotului un semn discret cu mâinile vrând parcă să-l convingă să coboare volumul.
– Părinte, mai încet, vă rog!
Apoi a făcut un al doilea gest sugerând că se aude în bloc, în vreme ce ei doreau discreție. Părintele a dat din cap că da, a înțeles, și a redus întrucâtva sonorul. Dar numai preț de un minut, fiindcă pe urmă a revenit la volumul dinainte. Cu suferința întipărită pe figură, inginerul și profesoara au supraviețuit slujbei de botez, care a părut interminabil de lungă. Inginerul a mai încercat de câteva ori să-l determine pe preot prin gesturi să slujească mai încet, dar de fiecare dată rezultatul a fost același, încât până la urmă au lăsat ca totul să se desfășoare așa cum voia preotul. Fetița a fost cufundată de trei ori în apă, a țipat și ea cât a putut și botezul s-a terminat.
Dar, spre consternarea generală, problema cea mai mare abia acum a apărut, dovedind că slujitul cu voce exagerat de tare nu fusese decât neajunsul cel mai mic. Inginerul și prietenii săi bărbați începuseră să umple gălețile cu apa din cristelniță și s-o golească ritmic în cada de la baie, ca să facă loc pentru așezarea mesei care urma după botez. Dar preotul i-a oprit.
– E cu păcat, fiii mei, să aruncați apa sfințită din cristelniță așa, în baie, le-a spus el arătând că putea vorbi și încet. E ca și cum ați arunca norocul copilului și îndumnezeirea lui pe canal în jos.
-Păi unde să golim apa, părinte? a întrebat inginerul nedumerit.
– La rădăcina unui vlăstar tânăr, a rostit preotul cu bunăvoință. Pentru ca viața copilului ce tocmai l-am botezat să strămute viață și în acel vlăstar. Poate fi un copăcel, un arbust, o tulpină de floare abia sădită, orice.
S-au uitat pe geam. Singurul vlăstar din fața blocului era un copăcel plantat acolo de curând. În rest, nici urmă de floare, arbust sau altceva. Când au vrut să ridice cristelnița ca să coboare cu ea pe scări, aceasta era grea ca plumbul, pe jumătate plină cu apă fiind, așa cum rămăsese de la slujbă.
– Să mai golim din apă, a propus cineva. Și pe urmă o s-o putem duce.
– Da, a fost preotul de acord, dar tot la rădăcina acelui copăcel. Nu se aruncă apa sfințită pe canal, iubiții mei.
Nu era chip să se rezolve cu o soluție mai simplă și atunci, decât discuții, au preferat să umple o găleată cu apă după alta, să coboare pe scări, pentru că blocul n-avea lift, să golească apa la rădăcina copăcelului și să revină. Cineva a avut ideea ca inginerul să nu participe la drumul pe scări cu găleata în mână, ca să nu-l vadă vecinii de pe scară. Așa, invitații erau străini de bloc și puteau veni din orice apartament. Zis și făcut. Fiecare dintre bărbații invitați a pornit cu găleata lui, a golit-o la rădăcina copăcelului și s-a întors să ia următorul transport.
– N-ar fi mai bine să-l duc eu pe preot înapoi la biserica lui, a propus cel care îl și adusese de acolo. Și pe urmă putem arunca apa din cristelniță în baie?
Dar, întrebat, preotul a spus că preferă să adaste până ce cristelnița era golită, ca s-o ia și pe aceasta înapoi cu drumul de întoarcere. Era evident că lucrurile nu se puteau desfășura altfel decât era rânduiala preotului și atunci au continuat să coboare cu gălețile până când cristelnița s-a ușurat și a putut fi ridicată și transportată pe scări în jos. Dar totuși era încă destul de grea și a trebuit să participe și inginerul la căratul ei. Acesta și-a înghițit nemulțumirea și, întocmai ca la căratul mobilei pe scări, s-a opintit și el ca să coboare, împreună cu ceilalți bărbați, treaptă cu treaptă, cristelnița până au ajuns în stradă. Aici cineva a zis:
– Dar copăcelul ăsta e deja înecat.
-Acuma asta-i bună!, a exclamat inginerul iritat, mai ales că nu mai putea să-l audă preotul. Dacă turnăm și restul apei, nu se îneacă mai tare decât acum.
Și au golit cristelnița, adică restul de apă rămas în ea, la rădăcina acelui copăcel nefericit.
– Tot nu e altul în cartier, a spus unul dintre bărbați ca pentru consolarea generală.
– Acum să ducem cristelnița la mașină, a propus cel care avea să-i ducă pe preot și pe dascăl înapoi. Ca să nu ne mai plimbăm cu ea pe scări.
-Da, bună idee, a spus și inginerul. Poate preotul nu mai vrea să stea la masă și rămânem o dată și noi împreună, ca pe vremuri.
Dar, la intrarea în bloc, surpriza a fost totală. Fiind duminică după-amiază, aproape la fiecare fereastră era câte cineva care se uita afară. Oamenii mâncaseră de prânz, erau mulțumiți și acum stăteau la geam să vadă ce mai e nou în cartier. Or, un botez era un eveniment; nu putea trece neobservat. Mai ales după golirea de apă a cristelniței la rădăcina copăcelului.
– Să trăiți! Ați botezat, dom’ inginer?
– Să fie într-un ceas bun! Să aibă noroc copilul!
– Ne bucurăm din tot sufletul pentru el.
– Ați botezat cu părintele din parohia noastră?
– Fetița să crească mare și dreaptă cum e copăcelul!