Alaiul de mecanici

În Malaezia, unde totul e reglementat până la cel mai mic detaliu, când era o reparație de făcut în apartament, mecanicul nu venea niciodată singur. Condominiumul în care locuiam în perioada petrecută la Kuala Lumpur avea defecțiuni frecvente, întrucât abia fusese dat în folosință și toți locatarii săi erau primii ocupanți ai apartamentelor. Cel mai adesea se stricau țevile de apă din perete și trebuia umblat la ele decupând experimental câte un pătrat de zid până se ajungea la hibă. Peretele sau tavanul arătau oribil după aceea, cu bucăți întregi scoase afară, dar ele se reparau pe dată și ușor, fiindcă peretele era făcut din niște foi mari de rigips tratat cu deșeuri textile și cu var, care se puteau umple la loc și vărui pe deasupra, încât după un decupaj nu se mai vedea nimic. Iar instalatorii aveau acces la țevi pe toată lungimea lor.

Operațiunea de constatare a defecțiunii era făcută de Peter, un lucrător indonezian simpatic, un fel de mecanic de întreținere. L-am întrebat odată cum îl cheamă în realitate pentru că un indonezian nu se numea Peter în nici un caz. A spus „Ahmed”.

– Și de ce atunci spui că te cheamă Peter? l-am întrebat ca să înțeleg.

– Europenii și americanii nu țin minte „Ahmed”, mi-a explicat Peter numai zâmbete. Numele Peter e mai simplu pentru ei.

E drept că majoritatea locatarilor condominiumului erau europeni și sud-americani. Și e drept, de asemenea, că majoritatea chinezilor pe care i-am întâlnit aveau prenume creștine – Josephine, Nancy, Margaret – și nume de familie chinezești, care oricum erau greu de reținut.

– Dar noi putem să-ți spunem ”Ahmed”? am întrebat. Pentru noi nu e complicat.

– Cum doriți, domnule, doamnă.

Ca să ajungă un străin în apartamentul tău era un întreg ritual de îndeplinit. Când locatarul vedea că-i curge apă din tavan sau că se prelinge pe perete, îl suna pe administrator, Mr. Lim. Pe toată durata șederii mele la Kuala Lumpur am avut impresia distinctă că pe toți chinezii din Malaezia îi cheamă Mr. Lim. Mr. Lim al nostru era un fel de văr de la țară al lui Mr. Wong, proprietarul condominiumului. Diferența de clasă și de stare socială se vedea de la o poștă, și Mr. Lim administratorul se purta cu o mare deferență față de Mr. Wong. Deci Mr. Lim venea și inspecta problema, apoi închidea apa la apartament, comanda echipa de instalatori și ne anunța precis când vor veni.

Trebuie spus că în Malaezia nimeni nu intră în locuință încălțat. Absolut nimeni. Mr. Lim intra în ciorapi, mergea până la locul defecțiunii, se uita, nota ceva, se întorcea la intrare, punea înapoi pantofii și pleca. Era extrem de amabil și curtenitor, întotdeauna cu zâmbetul pe față, întotdeauna calm și, ca toți malaezienii, la el nu exista cuvântul „nu”. Sau nu exista să-ți facă vreun reproș: că ați lăsat să curgă prea mult apa, că poate ați uitat să-nchideți robinetul. În niciun caz. Eram chiriașii nepotului său bogat, deci aveam dreptate întotdeauna.

Spre deosebire de el, Ahmed intra desculț. Diferența de clasă și stare socială era evidentă în cazul lui. Mr. Lim era cu multe clase deasupra lui Ahmed și avea dreptul să umble în ciorapi.

Când trebuia să vină instalatorul, acesta nu venea niciodată singur, ci cel puțin în doi, dacă nu în trei. Își dădeau toți cu presupusul care putea fi cauza, deși cauza era vizibilă, apoi își pregăteau uneltele și se apucau de treabă. Veneau prevăzuți cu tot ce trebuie, de la șurubelniță la aparatul de sudură. Veneau inclusiv cu scara lor. Nu exista să întrebe, ca instalatorul în România: aveți o lanternă, aveți niște bandă adezivă, puteți să-mi dați un vas ca să amestec ipsosul? Instalatorii erau originari din Vietnam. Meseria de instalator era sub nivelul chinezilor din Malaezia, dar peste nivelul muncitorilor comuni indonezieni, care erau considerați prea simpli ca formație pentru a executa misiuni complexe cum ar fi sudarea unei țevi de apă sau înlocuirea ei. Malaezia era plină de indonezieni, veniți majoritatea din Sumatra, cea mai mare insulă indoneziană, care, în sine, era mai mare ca Malaezia, dar mai puțin dezvoltată și prosperă. Deci oamenii de acolo migrau în masă economic înspre Malaezia, unde îndeplineau muncile cele mai grele: în construcții, la șosele și autostrăzi, la îngrijirea plantațiilor de palmieri de ulei, la tăierea copacilor, femeile ca personal de serviciu peste tot.

Venirea echipei de instalatori se producea și ea după tipicul stabilit: alaiul era deschis de administratorul blocului Mr. Lim (chinez, în ciorapi negri), care cerea voie ca toată lumea să intre în apartament. El era urmat de Ahmed (Peter, indonezian, desculț), ca mecanic de întreținere al imobilului. Urmau cei doi sau trei instalatori (vietnamezi, de asemenea desculți), care nu spuneau nimic spre noi, considerând că în numele lor vorbea Mr. Lim, persoana cu autoritate. De altfel vietnamezii nu i se adresau decât lui Peter, sau cel mult lui Mr. Lim în bahasa melayu, limba malaeziană, pe care nu știu cât de bine o vorbeau. În rest, schimbau doar replici scurte între ei în limba vietnameză despre ceea ce trebuia făcut. La urmă, prima oară n-am prea înțeles de ce era nevoie și de ea, venea Aysha (Rosalind pentru europenii din imobil, indoneziană, tot desculță, dar înarmată cu un mop și o găleată), femeia de serviciu a blocului.

Odată stabilit ce anume aveau de făcut, instalatorii vietnamezi se activau, desfăceau scara, unul dintre ei intra cu jumătatea de sus a corpului în secțiunea făcută în tavan de către mecanicul de întreținere Ahmed (Peter) și începea reparația propriu-zisă. Al doilea instalator îi întindea câte o unealtă sau o bucată de țeavă, îl întreba ceva, cel de pe scară îi răspundea scurt și precis. Niciunul dintre ei nu se enerva, nu exista exces de vorbe, evitau pe cât posibil să vorbească mult în vietnameză ca să poată fi înțeleși de malaezieni, nu exista să nu aibă tot ce le trebuia pentru reparație, treaba se făcea relativ rapid, curat, pătratul de perete se înlocuia și lipitura cu var se uniformiza. Dacă mai erau fragmente de rigips pe jos, la sfârșit instalatorii vietnamezi le adunau într-un sac de plastic cu care veniseră pregătiți. Dădeau drumul la apă, vedeau dacă mai curge pe undeva, declarau lucrarea încheiată și plecau.

Ieșirea din scenă avea și ea ritualul ei: întâi ieșeau instalatorii vietnamezi, apoi ieșea Ahmed (Peter), după ei urma Mr. Lim, care se asigura zâmbind că recepția era făcută, iar la sfârșit Aysha (Rosalind) înmuia mopul în găleată și spăla pardoseala de piatră a camerelor mergând cu spatele către ieșire, astfel încât în urma lor, a tuturor, să nu rămână urme de tălpi desculțe în apartamentul nostru.