Gabriel GafițaGabriel Gafița
26.07.2024

A ști respectul

Încă de la începuturile căsniciei noastre am încercat să-i inculc soției mele ideea că, fiind o familie acum, era de datoria ei să știe – și să arate – respect necondiționat față de mine. Concret, o învățam că trebuia să umble trei pași în urma mea, să nu-mi calce pe umbră, să vorbească plină de sentimente frumoase față de mine în public și în privat, în general să arate o deferență necesară față de mine în toate ocaziile care cereau acest lucru în mod evident. Bineînțeles că toate aceste principii erau enunțate doar în bășcălie și că râdeam amândoi de ele pe măsură ce mie îmi veneau noi și noi idei: că nu trebuia să aibă banii ei, ci de fiecare data să-mi ceară mie, că nu trebuia să vorbească peste mine în public sau să-mi taie vorba, că nu trebuia să aibă nici o inițiativă fără să ne sfătuim, adică să-mi ceară voie și tot așa mai departe, o serie de reguli și principii sănătoase, verificate în popor în decursul secolelor. Ea îmi spunea de fiecare data: Da, da. Bine, bine.” și-și vedea de treaba ei. Se înțelege că, la 23 de ani, cât aveam când ne-am căsătorit, nici eu nu voiam asemenea forme de respect conjugal, nici ea nu era pregătită să mi le ofere. Totul trecea drept o joacă și o convenție prostească pe care o întrețineam cu amuzament în tânăra noastră familie. Dar o dată s-a dovedit că aceste învățături ale mele i-au fost totuși utile.

Era pe la sfârșitul anilor ‘70. Ea era profesoară la o școală din sectorul 2 al Bucureștiului. Într-o zi, secretara școlii o anunță că, după ore, să se prezinte la cabinetul de științe social-politice. De ce?”, întreabă soția mea. O să afle atunci.

După ore s-a prezentat la cabinetul de științe social-politice, unde o aștepta, stând la o masa, un tovarăș. S-a recomandat ca fiind de la sectorul de partid. A invitat-o să ia loc pe un scaun.

-Tovarășa… – privire în niște hârtii – Gafița. În evidențele noastre de la sector, dumneavoastră figurați ca nefiind membră de partid. Cum se explică această lipsă ? În facultate n-ați fost contactată niciodată în această privință ?

– Ba da, am fost, a spus soția mea, și chiar de două ori. Dar de fiecare dată a existat câte un motiv pentru care mi s-a spus că nu întrunesc condițiile necesare.

-De două ori? s-a mirat tovarășul de la sector. Dar ce abateri atât de grave ați comis dumneavoastră încât nu v-ați calificat ?

-Păi, o dată am spus că bunicul meu, care era preot greco-catolic, a fost arestat și trimis să muncească la Canal, iar a doua oară am recunoscut că aveam o mătușă rămasă în Germania.

Tovarășul de la sectorul de partid s-a rezemat de spătarul scaunului, relaxat.

– A, deci nu ați avut dumneavoastră personal ceva anume, știu io, probleme, ci doar bunicul… mătușa… Am înțeles. Dar între timp, tovarășă… – nouă privire în hârtii – Gafița, unele probleme cu membrii de familie, care înainte puteau crea probleme, acum nu mai sunt o problemă pentru noi. Partidul nostru privește aceste probleme cu mai multă înțelegere. Nu putem sancționa oamenii de azi pentru problemele neamurilor lor de ieri. Fiecare are dreptul să desfășoare o activitate socialmente necesară și utilă fără a fi urmărit de problemele din trecut. Așa încât eu vreau să vă propun să semnați o adeziune, care să fie luată în discuție la următoarea ședință a comitetului de partid pe sectorul 2.

Și i-a împins ușor în față un formular tipărit de cerere pentru intrarea în partid, pe care-l avea gata pregătit. Soția mea și-a dat seama că nu mai avea loc de întors dacă principalele motive cu care până atunci reușise să se eschiveze – bunicul preot arestat și mătușa rămasă în Occident – fuseseră declarate nule în vremurile mai recente. Și atunci, sub imperiul unei subite inspirații, s-a rezemat și ea de spătarul scaunului, acum n-aș putea spune cât de relaxată, și i-a replicat tovarășului de la partid:

– Vă mulțumesc, dar nu cred că pot semna.

– Nu puteți semna adeziunea? s-a mirat acesta cu o undă de suspiciune în glas. De ce nu puteți semna?

– Vedeți, i-a explicat soția mea, eu m-am căsătorit de curând și soțul meu nu este membru de partid. Or, eu nu pot deveni membru de partid înaintea lui. În familia noastră, eu știu respectul.

În acel moment, pe figura tovarășului de la sector s-a produs o transformare instantanee. De unde până atunci fusese categoric, deși relativ amabil, deodată s-a înmuiat total și un zâmbet cald i-a apărut pe față. Devenise alt om, un prieten, aproape un posibil confident.

– Păi, sigur, doamnă, spuneți așa. Lucrurile arată cu totul altfel în acest caz. Dacă nici soțul nu e… nu puteți dumneavoastră să… înaintea lui… Mai ales dacă știți respectul…

Întâlnirea n-a mai durat mult după acest moment. Bărbatul s-a ridicat ceremonios și i-a sărutat mâna soției mele. I-a urat casă de piatră și mult succes în viața de familie.

– Dar poate îl convingeți și pe soțul să intre în partid… Ca să puteți și dumneavoastră…, i-a spus el la plecare amical. Noi vă așteptăm pe amândoi cu adeziunile…

Locuința noastră era în sectorul 2, dar, spre deosebire de soția mea, eu aveam locul de muncă în sectorul 1. Se pare că problema intrării în partid se punea însă la fiecare candidat în funcție de locul de muncă, nu de domiciliu. Iar pe mine nu m-a chemat nimeni la cabinetul de științe social-politice să-mi pună o adeziune în față. Am trăit așa, eu neîntrebat de nimeni, iar ea știind respectul încă vreo doisprezece ani, până în 1989, când toate aceste momente, dramatice la vremea lor, au intrat definitiv în domeniul narațiunilor umoristice.