Gabriel GafițaUniunea Scriitorilor din România a fost creată în anul 1949, prin fuziunea Societății Literare Române, înființată în 1877, și a Societății Scriitorilor Români, înființată în 1908.
Nou-creata asociație profesională a scriitorilor români s-a născut în atmosfera puternic marcată de prezența sovietică atât sub aspect politic, militar, cât și instituțional în România. Partidul Comunist Român era în ascensiune și se contura drept forța politică dominantă în stat. El nu avea nevoie de multe argumente raționale pentru a impune pretențiile sale; ajungea să copieze modelul sovietic în toate domeniile de activitate pentru a avea dreptate și câștig de cauză. Degeaba mai încercau unii să invoce bunul simț sau logica elementară. Demersurile lor erau din capul locului sortite eșecului total.
La crearea Uniunii Scriitorilor din România s-au definit două tabere, cea pro-sovietică și cea pro-europeană, care s-au contrat îndelung, între altele, și pe o temă de natură financiară care urma să fie cuprinsă în statutul noii asociații: problema drepturilor de autor, și anume cât timp după moartea unui scriitor moștenitorii acestuia urmau să poată primi drepturi pecuniare pentru editarea operei scriitorului. Tabăra pro-sovietică avea principalul ei reprezentant în persoana criticului literar și teoreticianului proletcultist Mihail (Mișa) Novicov, un rus stabilit în România, descendentul unei familii foarte onorabile de altfel, dar el însuși un ideolog stalinist rigid și unul dintre campionii proletcultului și realismului socialist în literatura română. Portavocea taberei pro-europene s-a impus a fi în problema drepturilor de autor Eugen Jebeleanu, un poet ermetic în perioada interbelică, devenit maiakovskian după război.
În esență, tabăra pro-sovietică (adică Mișa Novicov) susținea că moștenitorii trebuiau să primească drepturi de autor numai timp de 15 ani după moartea scriitorului, deoarece așa era legislația în URSS. Și nu mai avea nevoie de alt argument. De partea cealaltă, tabăra pro-europeană (mai precis Eugen Jebeleanu) nu putea spune, în 1949, că moștenitorii trebuiau să primească drepturi de autor timp de 50 de ani după moartea scriitorului, având în vedere că această măsură se practica în toată Europa Occidentală și în Statele Unite. La momentul respectiv, în România, Europa și SUA nu puteau fi puse în balanță cu URSS. Și atunci trebuiau căutate alte explicații în favoarea clauzei cu cei 50 de ani de drepturi de autor pentru succesori.
În luările sale de cuvânt, Eugen Jebeleanu a insistat în mod deosebit asupra posibilității ca urmașii unui scriitor să primească drepturile de autor rezultate din editarea operei sale timp de 50 de ani după moartea scriitorului pentru a putea studia chiar dacă tatăl lor, scriitorul, nu mai era viață. Argumentul cu posibilitatea continuării studiilor i s-a părut probabil lui Eugen Jebeleanu într-atât de convingător încât l-a susținut cu multă ardoare în mai multe luări de cuvânt din timpul acelei ședințe de pomină consacrate adoptării statutului Uniunii Scriitorilor din România. Din câte se pare, de la un moment dat înainte nici chiar înflăcăratul Mișa Novicov nu mai insista la fel de tare în favoarea păstrării celor 15 de ani pentru plata drepturilor de moștenitor doar pentru că așa se făcea în URSS. Poate obosise ori subiectul ajunsese să-l plictisească și probabil i se părea că nu mai merită efortul de persuasiune.
Și, tocmai când augurii păreau să-i surâdă timid lui Eugen Jebeleanu și partidei pro-europene, lovitura a venit de unde nimeni nu se aștepta. S-a înscris la cuvânt romancierul maghiar din Cluj Nagy István. Acesta trăise în mare sărăcie în tinerețea sa, fusese muncitor în perioada interbelică și membru al Partidului Comunist Român din 1931. Romanele sale, deosebit de apreciate după cel de Al Doilea Război Mondial, erau plasate în mediul muncitoresc din Transilvania și descriau suferințele comuniștilor în ilegalitate. Nagy István ținea să vorbească în public mai ales în limba română, fiind un susținător convins al bunelor relații româno-maghiare, dar, pe de altă parte, stăpânirea limbii române nu era punctul său forte. Multă vreme au circulat, și în mediile maghiare din România și în cele românești, multe povești hazlii pe seama lui Nagy István pornind de la modul cum vorbea el românește. La ședința de constituire a Uniunii Scriitorilor din România despre care povestim el s-a ridicat în picioare și a îndreptat un deget acuzator spre Eugen Jebeleanu.
-Tóvaröș Jébelean, și-a început el intervenția măsurat, dakö kópil tímpit este, trebuie la el cinzeci an invöööț, mai bine mor mânö meu.
Ce mai puteai replica la un asemenea argument? Se înțelege care tabără a avut câștig de cauză în final. Revenirea la plata drepturilor de moștenitor până la 50 de ani după moartea scriitorului s-a produs totuși până la urmă, însă mulți ani mai târziu, odată cu desovietizarea societății românești.
