Zorbing

Nu prea am strigat de multe ori în viață, dar am strigat. De cele mai multe ori pe mama și nu pe Dumnezeu. Am avut momente de risipire când rostogolirea aceea fără fund părea interminabilă, când aș fi fost fericită să simt durerea loviturii de pământ să știu că am ajuns la capăt; dar sfârșitul nu se anticipa nicicum, eram doar într-o lamentabilă și plasmatică prăbușire. Un fel de vis bolnav în care eram prinsă ca în balonul acela cu oxigen, de obicei făcut din plastic în care plutesc copiii într-o piscină improvizată în parcurile de distracții. Strigi din ea și nu te aude nimeni, contracronometru, pentru că oxigenul e limitat. Human hamster roll nu este numai pentru copii, este și sport extrem, în care doritorul de senzații tari este ancorat bine în interiorul balonului transparemt cu tot felul de centuri și curele și de pe vârful unui deal i se dă drumul la vale, iar balonul nu se mai oprește decât pe o suprafață plană.

Fără să am de gând, dintr-un instinct inocent și sălbatic în același timp, de copil disperat și rătăcit care aleargă prin pădure în neștire printre arbuști și scaieți, neținând seama că se poate zgâria, mă desprind deodată de la masa unde scriam spre telefonul fix, să o sun pe mama. În timp ce alergam, deja simțeam și eu centurile și curelele cum apăreau din senin și care începuseră să mă strângă:

-Sărut mâna, ce faceți?

-Carmen, tu ești sau tu, Irina?

Mama niciodată nu ne recunoaște la telefon, eu cu soră-mea semănăm perfect la voce, când eram mai mici îi era ușor, dar când am crescut vocile noastre au căpătat o asemănare neînțeleasă nici de ea și într-un fel îi pare rău, nu ne poate identifica.

-Eu sunt!

Și ca prin minune, când spun: Eu sunt, deși nu spun numele, mă recunoaște. Aici e un mic miracol, inflexiunea vocii, acel eu spus grav, aceste șase litere care practic spun Carmen în culise.

-Hai, măi, mami, știi că nu vă recunosc! Ce faci?

Mama tot timpul e fericită, dacă ar vorbi un străin cu ea la telefon, fără să știe că are 70 de ani, ar spune că are 25 de ani și este gata de mers la petrecere. Mulțumirea stranie și veselia sunt în vocea ei interminabile, niciodată nu are nevoie de nimic, nu-i trebuie nimic, doar să audă că sunt bine. Când aspirațiile sunt doar în jurul casei și nu depășesc împrejmuirea pământului nu poate fi decât foarte puțin, strictul necesar. Mama nu și-a dorit niciodată un centimentru mai mult, idealurile ei au stat în curte și nu au sărit niciodată gardul. Nu a vrut să călătorească, nu a vrut să plece niciodată departe de casă, doar pădurea era, de ce să mint, o dorință ascunsă, pe care și-o exprima de câte ori mă duceam la ea, spunea: Hai să mergem și noi mâine în pădure. Și mergeam. Îi place și acum să adune gheorghine, sunătoare, mentă, dar mai ales drumul până acolo și pădurea îi amintesc de copilărie și de părinții ei. Practic, ea ne-a transmis și nouă iubirea pentru pădure, pentru stejarii imenși sub a căror umbră ne odihneam, crăcuțele cu ghinde pe care le luam acasă, toate astea o linișteau. Liniștea noastră venea odată cu muțenia, în jur totul fremăta, crengile, râul, poate că și noi, doar că tremurul și pulsațiile noastre nu le auzeam.

Mama nu se supăra pe nimeni și pe nimic: dacă trandafirii degerau avea să pună alții, dacă anul ăsta cireșii nu făceau flori, nu era nimic, mai avea dulceață de anul trecut, dacă nu venea pâinea la magazin, făcea ea. Mama nu a avut dorințe, cel puțin eu nu le știu. Mereu spunea: Dacă voi sunteți bine sunt și eu. Cam la asta se rezumă dorința ei. Era conectată la natură atât de mult, încât se confunda într-un firesc candid parcă spovedit.

Din păcate, eu locuiesc la oraș și aici nu mă pot conecta la ziduri și la oameni, la aceste lucruri și ființe pe care le am în jur, pentru că în general legăturile se creează cu apropierea, vecinii, magazinele etc.

Nici mama nu a avut prietene toată viața ei, nu prea ieșea din curte, dar spre deosebire de locul ei spațios și foarte larg al grădinii și livezii, eu nu pot face asta decât pe foaia de hârtie. Oamenii din oraș nu sunt ca pomii din curte, nu-i pot curăța de uscături, nu-i pot stropi cu insecticide, nu-i pot vopsi cu var primăvara și mai ales nu au rădăcini. Eu, de bine de rău, chiar am, îmi simt rădăcinile brusc când o sun pe mama. Știu exact unde să dau cu sapa să le găsesc. Am încercat o dată să fac să rodească un om, știu, durează, câțiva ani. Nucul dă roade după zece ani, omul poate niciodată, când spun a rodi mă refer la acea simbioză de a crește împreună verzi și curați. Oamenilor nu le place să le tai din trecut, dimpotrivă unii se hrănesc din acest rahat mult și bine, e ca un îngrășământ, dar unul toxic și vegetează așa în stare latentă de ființă semiadormită aproape toată viața. Nimeni nu iese din scorbura zidurilor nici pentru un crâmpei de libertate. Oamenilor, în general, le e frică să-și răspundă la cele mai simple întrebări. Simplitatea duce într-o zonă de disconfort, mai bine răspund la întrebări despre astrofizică decât la cum te simți; cum te simți devine atât de intim, încât toți răspund la fel, printr-un mincinos și fatal: Bine. Dacă eram născută la oraș, cine știe, poate reperul meu era altceva, altcineva, poate zidurile blocurilor erau un fel de metereze pe care mă cățăram imaginar și nu mai voiam să urc pe scări sau cu liftul, îmi dezvolatm alte abilități. În București, și câinii, și oamenii mușcă. Iar dacă o zgârietură trece în câteva zile, plaga cuvintelor poate dura și toată viața.

Durerile tăcute, nevăzute sunt mult mai adânci, și-acum îmi explic de ce am tendința de a merge oricând la mare și nu la munte, din această asemănare, căutând un remediu în acel abis ascuns, ca și cum aș spera într-o minune. Muntele e dezgolit, de la Babele poți vedea în jos toată prăpastia lui, cu pietre, iarbă, floricele, muntele e la vedere, marea nu, iar invizibilul mă atrage mai mult. Între explicitul limitat și a prespune e o diferență, închipuirea mărește însutit adâncimea. Top of Form

În lumea în care m-am născut totul era onest și franc, verde-n față. Natura era comunicativă, expansivă, vie, volubilă, mă lua cu ea oriunde, nu mă lăsa, nu eram singură niciodată. Ceva creștea, se usca, învia și murea deopotrivă. Era viață. Zidurile din oraș nu au acest sânge care să le miște din loc, printre cărămizi nu circulă sevă. E drept, ar fi frumoasă o invenție de genul acesta, să te trezești a doua zi, cu pereții altfel colorați, cu altă arhitectură în jur, dar asta se poate numai dacă zidurile ar fi vii sau măcar ar exista o bacterie ciudată, să le modifice forma. Trăind așa, netulburată de nimic, cu zgomotul salvării în loc de ciripit, cu trepidația metroului în loc de cea a vântului, cu aerul poluat, cu fereastra care dă în zidurile altei clădiri cu și mai multe etaje, mâncând zi de zi această hrană artificială a acestui oraș de plastic fără organe de simț, adaptată la asfalt și neoane, cu receptorii atrofiați, incapabili să sesizeze strălucirea unui om, nu pot decât să fiu la fel de moartă. Dar nici măcar moartea nu e autentică, moartea e un fel de boală perpetuă, de dimineața până seara nu fac decât să mă zbat asfixiată. A trăi la oraș e mai mult agonie, dar cu timpul pădurea de la țară a devenit bibliotecă, fiecare carte este un copac pe care-l ud și de care am grijă, apartamentul a devenit un fel de placentă, ferestrele se deschid spre ceruri interioare, am împrumutat culoarea gri a orașului, părul mi l-am lăsat lung să nu pot fi recunoscută. M-am transpus și m-am ajustat destul de flexibil, reușind să-mi fac acest drum pitoresc și plin de peripeții, la fel ca drumul spre pădure din copilărie, spre masa de scris. Aici, spaimele fug precum gândacii de bucătărie când aprinzi lumina, ele sunt, dar se liniștesc. Nimic nu mai fojgăie pentru că vârful creionului pe foaie preia mișunarea acestor vietăți mici, stăruitoare.

-Uite, voiam să văd ce mai faceți? Ce ai gătit azi?

Și când începe să-mi povestească, și eu mănânc alături de ea.

-I-am făcut lui taică-tău pește prăjit, așa dat prin mălai, aveam ciorbă de roșii de ieri…

-El ce face?

-Cum îl știi? Când vii?

-Peste o săptămână, o să ajung vineri seara, te sun înainte, când ies din București, să zici dacă vrei ceva.

-Nu, lasă că mergem aici la târg să luam niște iepuri, mai știi anul trecut ce frumos era când săreau prin tufele de zmeură, gata a dat și zmeura, are deja frunzulițe. Îi luăm pui ca să se învețe cu noi să-i mângâiem.

-Uitasem de iepuri…

-Când vii, ce vrei să mănânci?

-Păi tot așa, ciorbă de roșii… cu cimbru mult.

Și când am spus cimbru mult, deja vedeam grădina plină de tot felul de legume, rândurile de cimbru aliniate ca la carte, chiar și bâzâitul albinelor îl auzeam, nu mai spun de mirosul plantei; deodată, eram săltată din prăbușirea mea de acest balon transparent în care intrasem imediat ce începusem să vorbesc cu ea, prin care nu doar că vedeam și simțeam, dar mai ales mă scosese la o suprafață netedă.

(sursa foto: nailtrades.com)