Zgomotul de fond

Nu am știut că niciodată nu vom fi întregi, că tot timpul e cel puțin un loc liber în viața fiecărui om.

Nu am știut că iubirea poate face oamenii așa diferiți, și eu sunt ori o femeie, ori o alta, în funcție de bărbatul iubit. Doar anumite părți ale zgomotului de fond sunt scoase la lumină, altele rămân sub piele pentru altcineva, dacă rămân mult timp lângă un om descopăr o anumită măsură, care posibil să se înalțe, dar posibil să nu, și atunci dintr-o insuficiență evidentă spiritul se rarefiază, se retrage aproape fără să-mi dau seama și rămân golită lângă ființa aparent iubită, apoi el caută și caută, nu pe cineva, ci acel ceva cu care să semene, un fundal sonor menit să-l implice.

Da, totul pleacă de la acest foșnet pe care-l emanăm subtil, aproape insesizabil, de la acești vapori ai ființei care ne eliberează în exterior. Și cu toate astea, cred că e dat de o vătămare sau cel puțin un soi de oboseală, la fel ca atunci când urci multe scări și respirația se accentuează, formând o stare lăuntrică care apoi se estompează și se topește tot în interior.

Este vară și vara face oamenii mai ușori!

Corpurile în primul rând pierd din greutate și odată cu acest consum se împrospătează. Acest gol îl simt mai pregnant vara, un fel de lacună maladivă care cheamă, cheamă oameni în jur, iarna pare că regurgitează de la sine. Acest gol îl umplu din mers, dacă trec pe lângă școala din apropiere aud fără să vreau de peste gard chicote, îndemnuri la joacă, mingea cum sare, țipete, pe cealaltă parte a drumului vocea unei femei în urma unui cortegiu funerar, toate se îmbină în mine și trupul e dezmierdat în fel și chip.

Într-un om gol e bine să intri mereu cu mâinile pline, ca și cum te-ai duce sau ai pleca de la bunici. Casa lor dărăpănată, văruită proaspăt, cu sobă, unde iarna pisica torcea visele, bunica lâna și bunicul întâmplările din război e aproape goală, un pat, o masă, un scaun. Ei nu țin nimic la vedere, ferestrele se deschid în adâncul orbitelor acolo unde încep poveștile și camera se poate umple cu tot felul de păduri prin care să colinzi însetat de ape limpezi care vindecă tot, mai ales vederea. N-am văzut niciodată bunici plângându-se de scorbura lor. Cel puțin, nu ai mei. Golul era echivalent sărăciei? Poate! Depinde ce înțelegem prin sărăcie, pentru că eu la bunici mâncam cea mai bună mâncare și ascultam cele mai neauzite povești, dar ce-mi plăcea era să stau în locul bunicii, să frământ pâinea, să fac focul, să mă lipesc de soba unde stătuse ea, să stau pe scaunul bleu de la geam pe care stătea ea la masă și de unde uneori dădea perdeaua să vadă cine a intrat în curte, să văd ce vedea ea îmi plăcea cel mai mult, cu alte cuvinte să văd prin ochii ei lumea.

Între timp casa bunicilor a fost demolată, orice se poate demola, dar nu orice se poate construi. De câte ori merg acolo, pe locul fostei case este o livadă, soră-mea a amenajat acolo câteva scaune, o măsuță, locul ei de fumat, unde bem cafea și vorbim sub copaci, dar ceva plutește în aer, un zgomot de fond, nevindecabil, pe care, de altfel, l-am purtat mereu cu mine fără să știu. Casa asta nu se mai poate construi vreodată așa cum a fost, e de-a dreptul imposibil, în primul rând materialele de construcție acum sunt altele, până la urmă nu asta ar fi problema, mă gândeam să fac o cabană din lemn pe aceleași dimensiuni, un fel de imitație modernă, totul made in China, ar atenua într-un fel lipsa.

Ce știu însă e că: orice se poate demola, dar nu orice se poate construi. La fel un om, îl poți dărâma într-o singură zi, dar nu-l mai poți reface așa cum a fost.

*

„Îmbrățișați acest copac, se spune că aduce noroc, e cel mai înalt din oraș, poate poleniza toți copacii din jur”, și-atunci s-a făcut coadă în jurul lui. M-am așezat și eu în rând, mai mult de dragul distracției dar mai ales pentru că devenise un fel de supunere să facem ce spune ghidul, băusem apă dintr-un izvor în care pluteau câteva albine înecate, gustasem fructele celea stelare, endemice și fără gust care înțepau limba. Când mi-a venit rândul, am luat copacul în brațe, era destul de subțire, îl puteam cuprinde bine, dar încă nu-mi atingeam degetele unele de altele. Mi-am lipit urechea de coaja lui fină și alunecoasă, albă și foarte curată, am închis ochii și parcă intram în el, dintr-un reflex inocent pe care-l am alături de oamenii pe care-i iubesc. „Un viitor sicriu”, mi-am spus. Așa de bine m-am simțit în îmbrățișarea lui – epilog fără sfârșit. Apoi simt o mână pe umăr: „Hei, cât mai stai, suntem mulți la rând.”

Ce este straniu e că, atunci când m-am lipit de copac, auzeam același zgomot de fond, mintea mea conecta lipsa casei bunicilor cu o altă lipsă, cert e că expresia: epilog fără sfârșit va rămâne versul pe care copacul mi l-a dat imediat ce m-am lipit de el. Cât aș încerca să transpun senzația, îmi dau seama că sunt lucruri care nu se pot comercializa, nu pot face acest troc, indiferent ce aș primi în schimb.

Sunt greșeli pe care dacă le permiți e ca și cum ai permite violul, orice intimitate poate fi violată, orice gând, orice emoție.

Nu am știut că am un huruit al integrării în natura organică și funcțională a bunului mers. Mereu în tranșee, mai exact, mereu atentă la o eventuală înțelegere sau pact, cu un steag alb pregătit pentru a solidariza, mereu gata de negociere pentru a ajunge la un numitor comun.

Și spuneam la început om gol pentru că zgomotul de fond în goluri se simte cel mai bine, de pildă, acum câțiva ani, o stewardesă spunea cuiva în avion că nu avem cargo și se aude un zgomot pentru că avionul e gol, brusc mi-a venit în minte frigiderul, care la fel, când era gol avea niște trepidații și, la fel, un sunet ciudat, dacă era plin se liniștea. Orice lucru se manifestă la fel, până și omul dacă e plin nu face zgomot, dacă e gol strigă.

Zgomotul e poluare, indiferent că este bormașina vecinului, un lift care toată ziua urcă și coboară sau o voce care-ți povestește neîntrerupt la telefon, toate perturbă. Neregularitățile sunt date de aceste vibrații intruzive ca niște note acustice cu care te obișnuiești și devin neaudibile. Cu șuieratul frigiderului m-am obișnuit atât de mult, încât nu-l mai auzeam, devenise normalitatea, ba mai mult, mi s-a întâmplat la serviciu într-un moment de relaxare să aud frigiderul, cărasem deci, cu mine, la zeci de kilometri de casă, acest zgomot de fond.

Dacă mă uit la un film, pe fundalul lui rulează neîntrerupt un război sau o poveste de dragoste ale căror imagini nu le văd explicit minut de minut, dar ele se derulează în mintea mea, simt atmosfera apăsată de teamă sau iubire. Zgomotul de fond poate fi, prin urmare, chiar surd, el ne proiectează de la început într-o lume și ne ține acolo. La fel o situație de ceartă are un fond al ei incontestabil, iubirea, prietenia toate au o forfotă specifică. Nu se confundă niciodată cu bruiajul care e un semnal parazitar, menit să inducă în eroare.

Un om saturat e greu, se duce la fundul apei și nu-l mai vezi, pe când balonul stă deasupra apei, îl vede toată lumea.

*

Am un obicei să citesc interviuri ale unor scriitori consacrați sau nu, nu mă interesează faima, citesc pentru că știu că la un moment dat apare întrebarea: Cum ați început să scrieți? Sau: De ce scrieți? Găsesc tot felul de răspunsuri: M-am hotărât să-mi scriu cartea/ Mă plictiseam/ Într-o vară nu aveam ce face; și tot felul de răspunsuri care de care mai infatuate, pentru că, având cartea în mână, poți spune orice. Sincer, nu cred nimic din afirmațiile lor, cred că scrisul este o etapă în viața unui om, așa cum, de exemplu, se instalează adolescența, la unii mai devreme, la alții mai târziu, fiecare are un moment când creionul se lipește de mână. E ca și cum îți dau dinții sau cum crești în înălțime, ceva căruia nu i te poți opune. Scrisul este în ADN, nici nu trebuie să știm că este acolo, informația este sub piele de mult timp, adună și adună, mie, de exemplu, mi-a apărut o aluniță pe la 12 ani, în același loc ca al tatei. Cât despre scris, am început să scriu pe la 14 ani, nici nu știam că se cheamă a scrie, tot ce făceam era să-mi notez propriile păreri, gânduri la sfârșitul caietului de limba română. Comentariile erau standard și trebuia să le învăț cuvânt cu cuvânt, erau profesori care nu acceptau o idee din afară și puteai lua nota 10 doar memorând 2 pagini scrise în clasă, părerea profesorului despre un text literar, erau formulări lungi, greoaie,  nu aveam încotro. Dar am avut și o profesoară care ne lăsa să jubilăm, de fapt ne lăsa e impropriu spus, eram singura din clasă care m-am abătut  de la regulă, din ceva care mă făcea să sparg granița. Îmi amintesc că prima dată aveam emoții, nu învățasem pe de rost, dar mă bazam pe imaginația mea și pe acele gânduri pe care deja le aveam despre textul cu pricina, profesoara era la catedră, se uita în catalog, nu și-a ridicat ochii din el, la final, și-a dat ochelarii puțin în jos, să mă vadă mai bine la distanță, nu a zis nimic în legătură cu ce spusesem, deși nu era mai nimic din ce predase ea și mi-a dat zece. Copiii se uitau la mine la ce risc mă supusesem, oricum, și patru dacă luam, aveam timp să recuperez pentru medie, desigur mama s-ar fi supărat că aș fi avut medie mică. Și zgomotul meu de fond se făcuse auzit și de alții. Zumzăiala pe care o notasem la sfârșitul caietului făcuse miere.

*

Mulți dintre noi se lasă hărțuiți de propria mândrie, numai că partea estetică prin frumosul ei se află sau nu acolo, poți săpa ani de zile după izvor fără să găsești nimic și altora le izbucnește fără să vrea, nu e vina nimănui, e doar incontestabila cinste a naturii. Confruntările vin de la sine și rând pe rând, confruntarea cu scriitorul dinăuntru, și pe care cât ai încerca să-l corupi cu vacanțe, iubiri, el își vede undeva în culise de acaparat, de făcut provizii, strânge fără să vrea. Pe de altă parte, înfruntarea cu cititorii care face trierea după propriul sânge, cu propriul zgomot de fond, vuiet cu care rezonează sau nu.

Și, până la urmă, ce este acest zgomot de fond dacă nu firea fiecăruia, felul lui de-a frunzări viața în spatele scenei.

Mi s-a întâmplat să fiu atrasă de oameni cu care nu am vorbit niciodată și pe care nu i-am întâlnit, dar citindu-le cărțile să văd o proiecție a mea acolo, altfel spus, sunt oameni în al căror zgomot de fond mă identific. Probabil că așa se nasc prieteniile, mai ales prin tăcere, prin acea fuzionare a bâzâitului.

Nu am știut că fiecare om are un  mecanism al autodistrugerii de dragul celuilalt.

Numai că, indiferent de voință sau de vreo logică anume, autodistrugerea e controlată, nu e în van. Distrugi în tine ce găsești dincolo, și-ntr-o zi te trezești că ai toate hainele acolo, că te-ai mutat și tu nu mai ai nimic. Un joc format numai din pase, fără ca miza să fie înscrierea în poartă, ci jocul continuu de-a nu scăpa mingea.

Nu am știut că am nevoie neîntrerupt de un frate geamăn atât de crud.

Nu am știut că sunt permanent bolnavă, că sufăr de maladia căutării de sine în alți semeni.

Zgomotul de fond este propria compoziție care, la un moment dat, separă elemente în funcție de oameni, nu poți da unui om un buchet de flori dacă are deja și nu vrea, așa că buchetul se împrăștie înapoi în ființă și se va reface la momentul potrivit; zgomotul de fond este această  provizie, un fel de poluare care împrăștie fără să vrea reziduuri din ființă. Impurități, un fel de-a spune, sunt și beneficii, bunăoară un om se poate infecta de altul doar prin simpla trecere a unuia pe lângă celălalt, fără a se murdări, poate doar cu simpla vină că există. Emanațiile se simt în aer, se simte dacă ești trist, se simte dacă ești bucuros, aburul acesta îl cărăm în noi fără să vrem, așa cum am cărat zgomotul de fond al frigiderului pot căra și tristețea sau bucuria acelui om. Interferăm, ne înghițim reciproc palpitațiile, fojgăielile, și cred că e o viclenie a naturii de-a face un puls comun.

(sursa foto: cameragakari.com)