Carmen Sorescu 
Locul în care trăiesc (II)
Nou-născut, copil, adolescent, matur, bătrân – toate într-un singur corp, nu mă pot lepăda de nimic, memorii care supraviețuiesc în mine ca într-un lagăr de concentrare doar cu pâine și apă, uneori nici atât, și se reîntorc constant pentru a trezi iar în mine ceea ce am fost cândva. Deși nu hrănesc amintirile neplăcute, subconștientul mi le servește când nu mă aștept, chiar sunt supărată că nu-mi aduce amintiri frumoase, habar nu am de ce funcționează așa, probabil că mă trezește la realitatea să nu am regrete de pe urma oamenilor. Ce-ar fi fost dacă mi-ar fi adus în vis vreun fost iubit? Încep să-i dau dreptate, mai bine dușuri murdare.
Fiecare vede locurile din jur cu alți ochi, în funcție de toate aceste stări, dar și de anumite boli, evenimente fericite sau nu, dacă inima e bolnavă ea nu poate face eforturi pentru deplasări, dacă ochii suferă ei nu pot vedea, nu pot presupune, dacă din creier lipsesc anumite substanțe nu poți fi empatic, nu poți iubi sau suferi alături de alți semeni, totul se schimbă, de fapt, totul e altfel.
Sau poate că trăiesc mai mult într-un loc de evadare, la munte, la mare, în cărți, în povești?!
Oamenii sunt ca niște figuri geometrice care încearcă zi de zi să se suprapună cu alte figuri geometrice pentru a verifica unghiurile, egalitatea, plusul, minusul, coincidențele, potrivelile, perechile, faptul de a corespunde, unor așteptări, dorințe. Viața devine o verificare permanentă, ce mai faci, unde ai mai fost? Ne mai potrivim? Mai avem puncte în comun? Posibil, uneori, să nu te mai potrivești cu propriul corp și atunci încerci să-ți faci loc în altul, să dai de-o parte, să arunci, numai să te muți.
Nu am un loc, asta îmi e clar de la început, dar îl prelucrez zi de zi. E un sistem complex, nu e o cameră goală doar cu un pat și o masă. Locul e mai mult un efect. Când mă retrag, corpul, în circumferința lui destul de mică devine mai mult o reflexie a ceea ce am fost toată ziua, dar de cele mai multe ori a ceea ce nu am fost. Tot ce am atins, prin tot ce am trecut, toată pilitura zilei se ține scai de mine ca o coadă de cometă zornăitoare. Se liniștește greu, foarte greu, mă trezesc vorbind de unul și altul, oameni care nu contează, care dispar și ei în lumea lor. Iar când totul sare din grafic se cheamă banal: oboseală – momentul acela când laolaltă cu ceilalți devin o materie densă cu aspect omogen, toate substanțele de peste zi au fost măcinate, iar amestecul lor vâscos se face o pulbere fină. Expresia: Sunt praf și pulbere, cred că la momentul acesta (divin sau demonic) se referă, când nu mă mai pot despărți de ceilalți, când cleiul se întărește și stau prinsă ca insecta în chihlimbar. Se întâmplă foarte des, chiar și acum când scriu, iau tot felul de pauze, vreau să scriu la persoana I și pe măsură ce scriu câteva rânduri ceva din mine transformă totul la modul impersonal, corectez apoi toate verbele, de exemplu scrisesem: când nu te mai poți despărți de ceilalți. Mă topesc în mulțime foarte repede, invers nu e valabil sau foarte rar: Eu una sau de exemplu eu, aici e o cotitură pe care o simt repede, revenirea la egoism este evitabilă.
Întotdeauna un loc nou mă face să văd lucrurile altfel, nu degeaba mulți se duc în excursii, în concedii, la țară, la părinți, plictiseala oricât de mică ar fi trebuie păcălită. Când am în față alte clădiri, alte peisaje, gestul reflex aproape neidentificabil e să mă ancorez în acel spațiu nou, să caut în el acea figură geometrică pe care să mă suprapun, dacă-mi place, dacă-mi face bine, cu timpul fiecare sesizează asta și știe de la bun început unde se simte cel mai bine. La fel un om nou, mă face să văd lucrurile altfel, intru în contact cu o altă realitate, cu o altă peliculă care se derulează și care mă prinde sau nu, de unde deduc că ori oamenii sunt neființe ori locurile sunt vii. Oricum ar fi schimbarea înseamnă viață: traseele noi, întrebările, unde sunt, ce caut aici, cum ies, unde dorm, ce mănânc, determină celulele să se miște.
Tacit sau prin mesaje și locurile și oamenii mă chemă, dar nu știu de ce parcă valurile, curios, cu liniștea lor, au mai mult de spus, de adăugat, chiar dacă într-o limbă pe care și azi vreau să o descifrez. Oamenii cu timpul își pierd interesul, forța, dispar, cine știe și ei în ce periferii, nu oricine poate sta pe scenă non-stop, e obositor, știu, și eu am mahalaua mea, coaja mea de ou în care mă învârt nou-născut, copil, adolescent, matur, bătrân și după o vreme nu știu care scoate ochii afară. Un peisaj se poate schimba în funcție de anotimpuri, furtuni, zăpezi, fiecare dintre noi are capacitatea asta de-a fi altul cu aceeași dinamică, muguri, capricii.
„Trăim ca să ne realizăm” – înseamnă să nu trăiești.
