Carmen Sorescu
„A te îndrăgosti înseamnă a crea o religie care are un zeu failibil” – Jorge Luis Borges.
Iubirea este, prin urmare, o scuză pentru greșeli, numai că iubirea este oarbă și cu o foarte bună memorie precum bătrânul și venerabilul Jorge de Burgos, bibliotecarul. De când am citit cartea În numele trandafirului, numai asta am în minte: iubirea este ca un călugăr. Învățat, ce e drept, cu haine ponosite și care nu iese din granițele abației și ale minții. Permanent de serviciu, dacă ai timp, tu trebuie să te duci la el, carmelitul nu coboară, stâncile sunt abrupte. Dacă abația ar cădea la un cutremur, mintea lui ar reconstrui-o, nu doar în gânduri, ci și piatră cu piatră. Dacă iubirea ar dispărea și ea, tu, acesta care citești, ar trebui să te oprești și să o reîntregești, știu nu ești eremit, dar poți fi măcar pentru o vreme sfânt, tot ce trebuie să faci e să renunți, să renunți la tot. Eu una încerc și am încercat însă fără succes, materialele didactice m-au părăsit, toți iubiți au plecat, dar după ani și ani ei se întorc ca sticlele goale la mal după ce au fost purtate de valuri pe mări. Nu am nici cea mai mică curiozitate să citesc mesajele s.o.s din interior, le știu pe de rost, sunt aceleași la toți: Save our souls! Astfel de mesaje nu ajung la venerabilul Jorge din simplu motiv că e vorba de altă frecvență, alte materiale care nu se combină, sticla goală nu ajunge pe stânci, ea stă pe nisip. Jorge deține biblioteca care are 56 de săli, fiecare sală conține un verset al Apocalipsei, litera versetului este litera unei săli, per total un adevărat labirint. Desigur, Jorge este un personaj care deține o bibliotecă ficțională, așa cum nici iubirea nu există în realitate, dar îmi place să cred. Dar ce e mai atrăgător decât să rătăcesc prin paginile ei, mai ales cele nescrise, dedicare visării, care apar și apar, zi de zi, ca niște valuri la mal cu care nu știu să mă port, sau să fug de ele sau să le simt apa rece. Dacă merg la fața locului, precum investigatorii autorului, sunt doar lucruri murdare, sărăcie și crime, pentru că oare ce altceva ar păzi iubirea, decât resturi și funingini. Numai că foamea de justețe face rău, mai bine să nu știi.
Nu vreau să mă gândesc la Tantalus, pedepsit la o perpetuă foame și sete, înconjurat de mâncare și apă și care nu avea voie să se atingă de nimic, totuși dacă cineva încearcă să arunce cu nicovala de bronz poate cândva va auzi zgomotul ei făcut de prăbușirea pe pietre.
Dar, cui nu-i este foame și sete?! Citeam undeva că senzația de foame este dată de sistemul neuroendocrin care interacționează cu neurotransmițătorii și receptorii acestora de la nivelul hipotalamusului – în creier. Prin urmare, nu are legătură cu stomacul, foame îți poate fi din pricina oricărei lipse. Mai ales, foamea ochilor, foamea sufletului. Foamea de plecare, de revenire, foamea de mare, de munte, de oameni, de comunicare. Am observat că, eu una, dacă vorbesc cu cineva sau încep să citesc, stomacul se liniștește, altceva îi ia locul, corpul primește informații și se satură. Conform proverbului: iubirea ține de foame, îndrăgostiții slăbesc și mai mult, nu se îngrașă, prin urmare, corpul fizic nu primește nutrienții necesari, și totuși ei nu mai mănâncă așa cum ar trebui, atunci, despre ce e vorba, de unde senzația de sațietate și de unde această predispoziție spre descompunere? Fiecare dintre noi ar trebuie să știe cum e și să se gândească, ce se întâmplă? – oamenii de știință spun că substanțele chimice eliberate, echivalente unei liniuțe de (…) duc la lipsa poftei de mâncare, până aici am lămurit de ce se slăbește, dar ce ne ține viabilitatea dacă nu tot aceste substanțe chimice, precum dopamina, endorfinele, devenim astfel o specie autotrofă, care își prepară singură mâncarea, așa cum fac frunzele, mai pe scurt, devenim legume 😊
Mi-am amintit de un poem, scris exact acum zece ani și care din ce în ce mai des îmi vine în minte așa cum din instinct îmi vine uneori Tatăl nostru, în același fel, dimineața devreme, pe întuneric, când sunt singură și pe străzi e încă întuneric și doar becurile stradale mai luminează bolnăvicios, tot timpul îmi spun că ceva trebuie înviat sau reînviat, așa că, am zis să-l rescriu aici ca pe o o scurtă narațiune, pentru că, de altfel asta și este. Îmi amintesc momentul, mergeam pe strada Piața Amzei, ploua încet, atât cât să privesc numai în jos și deodată ca un zid fortificat mi-a apărut în față Biserica Amzei, poemul era deja scrijelit în mintea mea așa cum putuseră cuvintele la ora aceea anostă să plămădească ceva, am privit în spate și la capătul celălalt, curios, nu era nimeni,așa cum prezisesem cu câteva minute înainte: Într-o zi. Vom uita cum ne cheamă, vom uita că am împărțit același pat și aceeași hârtie, când tu scriai de la un colț al paginii și eu de la altul, pixurile se întâlneau undeva la mijloc și se cheamă că facem dragoste, când mi-ai adus de la piața Matache o inimă de bou învelită într-o pânză albă la fel ca în Numele trandafirului și mi-ai spus că în mine e o sărăcie lucie ș că trebuie să mănânc și să fiu fără milă când iubesc. Într-o zi ne vom întâlni pe stradă și nu ne vom recunoaște, abia atunci vom fi în afara oricărui pericol. Tu vei fi aruncat cu totul în altă femeie, aproape beat, aproape orb, vei merge cu pașii ei, cu gândurile ei, ea îți va spune pe unde e drumul, așa de mult m-ai iubit încât vei avea nevoie de un însoțitor să trăiești, eu voi plimba o pisică sau un copil, voi da de mâncare porumbeilor șchiopi, voi hrăni cărțile bolnave, mă voi arunca în povești care nu au de-a face cu tine, atât de mult te-am iubit încât voi folosi un baston să pipăi pereții, în tot acest timp mă voi ruga în genunchi până spatele va împrăștia raze. Într-o zi ne vom întâlni pe stradă, fiecare cu handicapul lui și nu ne vom spune bună ziua și nici nu vom clipi când din greșeală hainele se vor atinge, doar la capătul străzii, cumva mirați, ne vom întoarce puțin cu nările în aer.
Iubirea are întotdeauna peste 80 de ani și locuiește la ultimul etaj. La fel și Jorge, poliglot și singurul care știe limba arabă, el a găsit o copie a cărții Poetica de Aristotel, în care se vorbește despre cum tragediile curăța sufletul, de frică mai ales, și abatele a dorit să țină cât mai în secret aceste pagini și poate și de aceasta el decide să-l omoare pe Abo. Da, iubirea omoară fără milă. Da, iubirea știe toate limbile pământului și mai ales limba arabă. Și ce poate fi mai frumos decât să mori mâncând paginile unei cărți otrăvite.
Iubirea e victorioasă doar prin moarte. Tragedia este și a caracterului ei infect, senin de infect, a suferinței abjecte și a spectacolului ieftin la care toată lumea are acces sau pe care toată lumea îl face ca regulă de bază. Iubirea, ca o viitură, scoate din om ce e mai urât. Pe margine, sau mai bine zis, undeva suspendată în lumea mea, privesc tabloul de la picioarele mele, poate oare iubi cineva cai morți și gunoaie?! Să știți că da! Am văzut o astfel de femeie, desigur, vă veți întreba dacă era nebună sau nu, ei bine, nu știu!
Dar realitatea bate cartea, Umberto Eco a preluat numele călugărului de la scriitorul argentinian Jorge Luis Borges care, ce faină surpriză, a fost și directorul Bibliotecii Naționale, și care, acum neplăcuta surpriză, știm cu toții că la vârsta de 55 de ani a orbit și restul de 31 de ani i-a petrecut fără să citească o carte. Aleph și alte povestiri, Biblioteca Babilonului, desigur că au servit ca modele inspiraționale pentru Numele Trandafirului. Cu alte cuvinte, iubirea poate fi falsificată dar nu doar de unul: și multilaureatul Coelho are o carte Aleph, care deloc ciudat și această carte ivită la descoperirea de sine, numai că și el, la fel ca Umberto le-au scris târziu, mult prea târziu după moartea lui Borges.
Pe urmele lui Borges am mai găsit: „și cred că înțeleg iubirea mai bine când nu o am”, abia atunci poți scrie ceva cât de cât, cât nu mai sunt intoxicată de propriile mele reziduuri.
