Vara s-a sfârșit?!

Vara s-a sfârșit, se spune tot mai des, ar trebui însă să caut un termen fără a fi stereotip, ceva ieșit din banal, poate: Vara a ajuns la capăt de linie (ca un tren istovit care a parcurs toată țara, cu pasagerii, și ei vlăguiți, care s-au dat jos pe unul din din peroanele cu dale sparte, poate că un simplu pas pe asfaltul prea umblat este ca o însămânțare, un pas pe un peron, un nou început); București-Simeria sau Simeria-București, de exemplu, e un tren bun să te cunoști, să te pui la încercare. Să pleci dimineața și să ajungi seara, să îți fie indiferent din care oraș ai plecat și în care ai ajuns. La final, să te întrebi unde ai ajuns? Ce e Simeria? Ce e Bucureștiul? Eu sau tu? Poate doar o gară, poate un oraș, un om, indiferent ce vei afla îți va plăcea. Cum să nu-ți placă? Vara te pune la încercare de fiecare dată. Ce faci vara asta? Unde mergi? Ce mai construiești? Vara e mai mult un fel de examen la care trebuie să răspunzi în fiecare zi. Apoi: Vara e pe ducă, se tot spune la fel de mult prin piețe, prin magazine, la televizor, lumea vorbește parcă cu fereală, pe la colțuri, chiar în piese de teatru, filme, reclame ascunse: Sezonul vacanțelor s-a terminat, Ne pregătim de iarnă, Nu avem gaze, pâine, cu ce ne înveli, Puful de gâscă s-a terminat, la fel, făina, uleiul, conductele, apa caldă, iubirea. Cumva vara s-a stins (ca o țigară într-o scrumieră pe un balcon anost, al meu sau al vreunui amic, nu contează, vara s-a ars, s-a epuizat) și oricum nu e tocmai potrivit să mai vorbesc despre ea, poate doar la iarnă când ninge eu una, să mai umblu prin folderele cu poze de pe plajă, până atunci nu, până atunci trebuie să verific ferestrele să astup pe unde intră frigul, veștile rele. Toate cuvintele pe care le aud sună deja a îngheț, nu-mi mai vine să ies din casă, îmi vine să mă duc la geam și să privesc Apocalipsa: Vara s-a sfârșit! Ce ne facem?!

Nu am ghete, cizme, pulovere, pardesiu, palton, nici conserve, dulcețuri, zacuscă, inimă de rezervă, cum fac rost de ea, fierul forjat e scump. Numai că Vara s-a sfârșit e sinonim cu Vine toamna! Abia acum sunt pierdută, nu doar printre cuvintele care-mi sună în cap ca niște alămuri, ca niște clopote de animale care se întorc de la pășunat și anunță că e ora mesei, avem lapte, trebuie să mulgem, să adunăm, să ne facem provizii. Lumea se pregătește de hibernare, de stadiul vegetativ al vieții, când nici nu crești, nici nu cobori, nici nu iubești. Desigur, și eu voi sta în câteva rânduri de haine, plus rândurile din cărți.

Marea noutate pentru mine este apariția standurilor cu borcane goale, multe borcane goale, care evident te îndeamnă să le umpli cu ceva. M-am gândit că mi-ar plăcea să fac compot de struguri, să-l prepar da, dar cine să-l mănânce, apoi m-am gândit la zacuscă, la fel, ce să fac cu ea, cred că eu toamna nu prea mănânc, nu am tendința de-a acumula, de-a depozita pe rafturi. Poate că Darwin ar fi supărat că nu mă adaptez borcanelor. Când va fi vremea vrea și oamenii vor sta la ferestre și vor privi de la căldura feerica ninsoare cu felia de gem în mână eu voi ieși la piață prin frig, cu apa în pantofi, cu buzele uscate și palmele înghețate că să cumpăr cartofi, poate deja degerați. Ar trebui să mă înspăimânte imaginea asta: toți după perdele cu burțile pline și firește, cu borcanele tot pline, eu jos, prin bălți, un fel de greiere cu chitara spartă în spate.

În schimb, marea palmă este: A început școala! E aglomerat, peste tot se fac cumpărături în neștire, rucsacuri, ghiozdane, rechizite, magazinele au afișat în engleză: Back to school! Și-mi vine să râd și să plâng, cum or citi săracii oameni și ce înțeleg cei care nu știu limbi străine, dar nu mă mai miră nimic de când s-a „tradus” în limba română Salman Rushdie, de ce cu sh, de ce cu e, de ce să-ți fie lene, ca traducător, să folosești pârghiile limbii române e lesne de înțeles, e semn de „cultură”, precum shaorma Dristor care este un talmeș-balmeș, cu tot felul de ingrediente, varză roșie, morcovi etc., cu vagi legături care amintesc de produsul original prin ale cărui locuri de origine nu creșteau așa legume, prin urmare, la fel și cu celebrul scriitor, mai luam de pe la englezi să fie lipia/coperta mai interesantă. În curând am să văd: Vara s-a sfâr-shit! Așa, cu părere de rău, shit, trecem la haine groase, bocanci, dar la cei adevărați, nu la cei metaforici din timpul verii, cu care unii oameni intră prin viețile altora, se mai aude uneori pleosc, pleosc, au divorțat, s-au înșelat, s-au mințit…

Cineva m-a sunat: Terasele se închid! Oamenii se întâlnesc în interior, și acum totul e altfel, parcă mai mult șoptesc, chicotesc, nici măcar nu se mai râde, totul s-a estompat, nu doar lumina, ci și sufletele, și peste ele s-a depus un plafon de nori, poate praf, amintiri urâte, în orice caz, o ceață care nu-l mai lasă, pe el, sufletul, să jubileze, acum s-a întors în carapace, din călătorii, din alte corpuri, s-a întors acasă la borcanele goale care-l așteaptă pe masa din bucătărie ca niște guri de copii care trebuie săturate.

Cum naiba să te îndrăgostești pe o vreme ca asta?! Aud la capătul celălalt… De oameni, de locuri… Cum să mai scrii, cum să te mai aduni, când borcanele te privesc pe la spate. Când din tine a rămas doar un crâmpei, corpul, sufletul au intrat pe opțiunea liniște, tăcere, orașul e secerat de frig, ca un lan de porumb din care nu se mai vede, și aceea doar din depărtare, o sperietoare de ciori bătută de grindină, și oamenii sunt bătuți de-o frică aproape incomensurabilă: Vara s-a sfârșit! Închideți ferestrele, sufletele!

Când eram mică mă bucuram că ninge și nu doar eu – bunica râdea când i se așezau fulgii pe față, de cățel nu mai spun, ce rotocoale făcea fericit să muște prin aer, mama abia aștepta să bage în nămete un salam de biscuiți, și tot așa, frigul ne unea, dormeam toți într-o cameră, la școală ne regăseam unul lângă altul, lipiți de peretele sobei. Acum însă, deși temperaturile nu sunt scăzute și adevăratul frig nu a venit, răceala dintre oameni deja s-a instalat și, mai ales, fiorul acela nevăzut al spaimei care dă târcoale prin aer, pe care îl auzi, dar nu-l vezi clar, și care înțeapă mai ceva ca o viespe, oare pe cine va otrăvi? Pe cei plini ca niște baloane care pot fi luați de cel mai mic curent și sparți de acul foamei sau pe cei care se încălzesc la căldura cuvintelor? Să vedem, e primul experiment din acest anotimp al fricii.

(sursa foto: pinterest.es)