Carmen Sorescu
Când m-am întâlnit cu tata după o perioadă mai lungă, când boala lui avansase și de-acum zăcea întins pe un pat tare, solid, făcut pe comandă, cu totul rigid și anchilozat, tata, la fel ca în locul în care lâncezea, nu mai comunica cu nimeni, mușchii erau aproape în totalitate paralizați, inclusiv mușchii feței, efortul lui de-a mai spune un cuvânt eșua de fiecare dată și se lăsa cu un zâmbet lung în colțul gurii care părea că nu se termină, după care închidea ochii, iar prelungirea surâsului era preluată de o lacrimă, care, la fel, părea că nu se mai termină, șiroia încontinuu și repede ca un izvor curat venit din inima unui munte care se topea din însăși esența lui, pe obrazul stâng, insațiabil. Contactul cu mâinile, cu ochii era suficient între noi, el cu acele puține gesturi faciale pe care le mai putea schița spunea cât o mie de cuvinte, deslușeam durere și regrete. Sau poate că traducerea mea nu era atât de bună, atât de exactă, nimeni nu mai pătrundea dincolo de lumea lui când închidea ochii. Încercam să fac la fel, închideam și eu ochii lângă el, întunericul spart de lumina difuză a unei veioze care stătea permanent aprinsă și care nu însemna decât: Aștept! Acest Aștept crea un spațiu lamentabil, bolnav, evanescent, însă stăruiam să fiu parte din această atmosferă ca să ajung mai repede la el. Odată „intrată” zăceam și eu cu orele, reușind prin această legare sau conectare o mare dezrobire, ajungeam și eu la adevărul lui atât cât puteam. Voiam să corijez ceea ce probabil nu era de corijat, în situații din astea aproape imposibile atela aceea metaforică, o vorbă bună sau o mână caldă, în cazul lui, care nu auzea, nu simțea, atela era mai bine venită pentru mine, îmi îndreptam conștiința. Dar, din păcate conștiința nu e un os fracturat și cât am încercat nu am făcut decât să ajung de unde am plecat, într-un cerc imposibil, vicios, al unui mecanism de roți dințate care m-a sfărâmat zi de zi.
Îmi veneau în minte tot fel de povești, de cărți, dar nimic nu se compara, era vorba de o pedeapsă aplicată în fiecare zi de câte ori se trezea. Boala – acest câine dingo turbat, fusese dresată, potolită cu tona de medicamente, după o vreme intrase în metamorfoză și din fiara care fusese se mulțumea la fel ca vulturul din mitul lui Prometeu, să vină zi de zi și să-i mai smulgă o bucățică de ficat, atât cât să-l tortureze. Poate și de asta, autoarea cărții Frankenstein sau un Prometheus modern, Marry Shelley a ales acest sau nu ca subtitlu ci ca o continuare a titlului celebrului roman cunoscut mai ales după numele personajului principal. Aparent nicio legătură între cei doi, dar pe fundal se întrevede o asemănare majoră, nemurirea, ambii protagoniști erau nemuritori. Vulturul caucazian venea și la tata zi de zi și-i mai făcea o rană atât cât să sângereze, noaptea se vindeca, dar apoi iar venea și tot așa. În cazul lui Frankenstein al cărui corp era făcut din bucăți și-i oferea tot nemurirea în schimbul torturii era tot o pedeapsă. Singura deosebire dintre tata și cei doi era că el nu era nemuritor. Eliberarea lui, da, știu, veți spune moarte, dar nici măcar, sufletul lui se va zbate și după, și scăparea asta nu știu cum s-ar numi. Am intrat și eu în povestea cu ficații ca simplu spectator, ca și cum în fiecare zi m-aș fi dus la aceeași piesă de teatru, cu același actor, cu reflectoarele centrate pe el, unde replicile erau reluate și reluate, nu se întâmpla nimic nou ☹ Poate fiecare om are o posibila cură, un Heracles al lui, cine știe sub ce formă, sub ce chip.
Ceea ce este pur adevărat nu poate fi scris, transcris, tradus. Adevărul nu e la îndemâna oricui, nu e accesibil uneori nici măcar celui care-l deține, dacă poate fi deținut și nu există doar prin sine însuși și se poate muta, când la unul când la altul, sau nicăieri, uneori poate doar planează deasupra tuturor ca o pasăre răpitoare cu ciocul puternic care oricând poate coborî în mare viteză să-ți ciugulească sufletul.
Multă vreme am crezut că adevărul e unul singur, că este un fel de șoim care planează deasupra tuturor oamenilor, tuturor lucrurilor, ca o zeitate de neatins și dacă ai noroc să-l vezi e foarte bine, dacă nu, nu; nu oricine are ochi pentru dumnezeiri. Până într-o zi când acest castel făcut din cărți de joc s-a dărâmat, atunci când el mi-a spus: Fiecare are realitatea lui! Fiecare are realitatea lui! După câțiva ani am înțeles că sunt oameni care nu ridică capul spre înălțimi și văd doar acel adevăr numai al lor, de la sol, ca o umbră care nu se dezlipește, așa cum le convine, după bunul plac. Adevărul este purtat ca un veșmânt personal, de neîmprumutat sub nicio formă, care deși larg, lung, neajustat, preferă să-l poarte așa lălâu chiar dacă-l târăsc prin noroi și murdăresc nu doar haina în sine.
„Să mă eliberez de realitatea înconjurătoare prin scris” (nu mai știu cine a spus inepția) nu oare mă duce la alt coșmar? Când pun jos literă cu literă nu e ca și cum aș deschide rană după rană? Nu chiar eu însămi mă transform (în vulturul caucazian) și vin și mușc din foaie zi de zi?
Și dacă tot a venit vorba, cred că mai e o aberație: „să te salvezi prin scris”, de pildă se potrivește celor care fug de neveste și scriu tot felul de povestioare ca să scape de compania lor neplăcută, cunosc personal un astfel de caz, care nu voia să divorțeze pentru că soția plătea toate casele, facturile, excursiile, mașinile, și atunci și-a făcut o cameră a lui, un fel de refugiu pietonal al minții, undeva într-un pod, când voia să fie el însuși și să meargă pe aleile/ circumvoluțiunile din creier. Prin urmare, eliberarea sau salvarea prin scris e o capcană, ca și cum ți-ai săpa singur groapa, poate autoarea sus-citată ar spune trivialul nesatisfăcător, cunoscut idiom: juice and cookies.
Într-o zi chiar mi-am spus: Scrisul e o tulburare de comportament. Și atât. Așa cum sunt autiștii, au o lume a lor. Scrisul nu salvează, nu pune piedici. Nu eliberează, nu închide. Este un efect negativ al unui medicament sau al unui gaz poluant pe care-l respir zi de zi și nu-l văd, altfel m-aș feri. Poate părea amuzant, dar de multe ori am simțit gazele de eșapament ale mașinilor din București, mai ales dimineața și mai ales pe marile bulevarde dacă merg aproape de carosabil sau pe trecerile de pietoni, poate mulți ați simțit și din instinctul de supraviețuire ați dus mâna la la nas, la gură, poate ați scos din geantă o batistă sau efectiv ați tușit pentru a nu da voie gazelor să intre în corp. Scrisul face la fel, merg pe stradă, și-mi vin în minte tot felul de idei sau fraze, numai că trebuie să le țin minte până ajung să le notez, după care mă eliberez, îmi eliberez căile respiratorii altfel fraza îmi stă în gât la fel ca mărul otrăvit din povestea cu Alba ca Zăpada. Cu timpul scrisul deteriorează, în niciun caz el nu curăță.
Ce limbă sau ce limbaj aveam de adoptat cu tata? Cuvintele erau în zadar, gesturile la fel. Trebuia să învăț odată cu el fiecare mișcare a mâinii sau a capului ce înseamnă, de exemplu dacă ridica degetele de la o mână voia să-i fie ridicat tot corpul, dacă dădea din cap ușor pe pernă însemna că nu-i convine poziția în care se afla. Din păcate eram de o lună la acest început de alfabet corporal și nu avansam.
De multe ori îi spuneam mamei: Nu vorbește el, vorbește boala! Tata nu mai exista demult, era rămășița unui om care avusese nume, știuse cum îl cheamă, ne învățase să citim, să adunăm și să scădem, să facem rebus, să jucăm șah, să udăm, să plivim și multe altele, acum iar ne învăța ceva cu mult mai intraductibil, dar mă duceam negreșit zi de zi la acest tip de curs din care eram parte intrinsecă, pentru că de perceperea mea depindea și „confortul” lui. Tot ce făcea era să mormăie iar eu trebuia să deslușesc, chiar dacă-mi dădeam seama după o oră ce vrusese, nu se supăra, zâmbea, tacit spunea, gata te-ai prins.
Într-o zi m-am apucat să cos, tata era bine, așa în felul lui, găsisem prin lucrurile mamei o pungă în care erau un petec de etamină care avea un desen imprimat, un buchet cu flori. Mai erau firele, multe și colorate care urmau să formeze buchetul. Mama m-a văzut și m-a întrebat foarte mirată: Tu, ce coși acolo? Și răspunsul meu pentru sine a fost: Speranțe! Ce față de masă pregătești, și mai ales pentru cine? – a continuat ea să spună derutată, și avea dreptate, nu era față de masă, era o față de pernă ceea ce coseam, desigur nu era pentru cineva anume, etamina am luat-o din instinct când am găsit-o, din acel instinct pe care-l am față de orice lucru nerezolvat. Așadar, acele goluri trebuiau umplute cu fire sau speranțe. Poate părea patetic, dar nu pare, chiar este. Mama a venit la mine și a insistat să renunț pe motiv că-mi stric degetele degeaba și mai ales ochii în acel semiîntuneric din camera lui, că nu o va folosi nimeni, că e doar timp pierdut. Poate avea dreptate, oricum nu pierdeam timpul păzindu-l pe tata, era un câștig, împleteam ațe cu gânduri. Și gândul m-a dus la ipoteticii extratereștri, oare ei cos? L-aș fi întrebat pe tata, sigur ar fi râs, dar pe el nu aveam să-l găsesc toată vara, deși era atât de aproape.
