Carmen Sorescu 
Cred că e destul de ușor să ajung la capătul lumii, aproape fără nicio durere de cap, chiar îmi făcusem cândva un plan să fac ocolul pământului în două luni, câteva escale de câte-o săptămână în locuri care mi s-ar fi părut interesante. Cât se poate de simplu, îmi spun și acum, în timp ce pe google map calculez distanțe și bani, bifez hoteluri, vapoare, plaje. Dar ca să ajung la capătul meu nu știu să calculez distanțele, nu știu nici măcar unitatea de măsură, timpul dacă se mai poate măsura și dacă da, în ce, poate de bani nu aș mai avea nevoie devreme ce-mi sunt așa aproape, sau poate că da, cine știe la ce distanță sunt de corp?!
Deocamdată totul se calcula în zile: zile petrecute cu tata. Un tată muribund. Iar cei care vorbesc despre iubire, despre suferință, despre evadarea din cotidian și nu au trecut prin asta să stea jos și să tacă, să se uite pe geam sau să plece. Una din călătoriile prin care la un moment dat fiecare dintre noi trece ca prin furcile caudine. Nu ai nevoie de acte, haine de schimb, periuța de dinți, nimic din toate astea, ai nevoie de ceva inuman. Ceva atât de inuman care apare din senin și care nu te lasă să pleci.
Dacă am învățat ceva din vara de 40°C e că orice lucru, ființă sau anotimp pot dispărea subit, nu mai simți căldura, soarele la fel, poate dispărea și el instant și în locul lui să apară o situație care să te orbească mai mult, că orice om poate dispărea și el neprevăzut, că nu mai simți nimic, că totul se poate anestezia, și corpul și mintea și timpul, că viața curge indiferent de tine oriunde te-ai afla, și că da, totul e în van!
Desigur, nu eram cu totul dispărută, mai mâncam câte ceva, dar nu-mi amintesc foarte precis, deși am imaginea mea tocând legume, multe legume, mai știu că primeam de la vecini foarte multe, aveam roșii și brânză, grădina și livada. Televizorul meu funcționa doar noaptea și fără sonor era pe post de veioză, niciodată nu avusesem putere să mă uit la filme sau știri, știrile le auzeam oricum în timpul zilei de la radioul de afară al cărui sonor era aproape la maximum, deși au rulat zeci de filme, habar nu am de nimic. Nu știu ce era acel ceva inuman dar era.
Nu am crezut niciodată că „memoria este un depozit de gunoi”, și ca orice gunoi urmează să-l arunc, dimpotrivă, memoria este acea groapă în care câinele sapă pentru a-și ascunde osul, iar osul odată depus prinde carne macră și la un moment dat te scoate din foame. Mai ales tristețea, lucrurile urâte care mi s-au întâmplat cândva, predate acestei cutiuțe numite craniu după un timp devin diamante. Suferința se convertește într-o bijuterie valoroasă, așa cum se spune despre marea literatură rusă că e născută din suferință, sărăcie, iubiri imposibile este adevărat, lucrurile care durează se bazează pe suferință.
Cu toate astea nu cred în urâțenie, tata imobilizat în acel pat, slutit de boală, într-o cameră obscură și tulbure, pentru că aerul din ea nu era aer, ci un fel de plasmă greoaie care îmbina viața și moartea, ei bine, urâțenia nu exista nici aici; și oricât aș fi văzut petele de sânge, cearșafurile murdare, pansamente pline de puroi, medicamentele, candela, într-un tot unitar care forma cuvântul suferință tot nu ajungeam la urâțenie. Suferința în sine anulează schilodirea. Un om bolnav pe ducă are o frumusețe specială pe care numai moartea i-o poate da. Nu știu cu cine m-am certat până acum! La fel ca atunci când mă duc la un magazin și pe ușă găsesc un bilet: Mă întorc în 10 minute! Aștept, aștept, 20 de minute, 30 de minute, după care plec, lec fără nervi și fără să mă supăr pe nimeni. Pe cine m-aș supăra!?
Tata și-a trăit viața foarte visceral, cu inima, cu ficatul, cu toate organele… iar acum era sedus și adus într-un stadiu pe care nu il doresc nimănui, se tot spune: Unii oameni îmbătrânesc frumos! Numai că frumusețea la 77 de ani înseamnă să te poți deplasa singur sau să te poți spăla singur, să mănânci singur ci nu să deschizi gura ca un pui de rândunică să primești hrană. Cu ochii mici, firavi, și ei ascunși în orbite, tata retracta într-un stadiu embrionar. Toate aceste neputințe au fost catalogate, listate, viața nu este decât o creștere și descreștere, în tot acest timp facem copii la care ne uităm cum cresc și descresc, un joc inutil în care nu ești invitat ci băgat cu forța ca-ntr-un tren care știi sigur că va ajunge într-un lagăr din care nu mai ieși decât oale și ulcele, nici măcar nu te întrebi de cine și de ce, accepți mutește. Nu mi se pare corect, poate nici mie, nici altora, numai că nu pot părăsi acest sclavagism odios, pot doar să-l mai păcălesc. E ca și cum m-aș afla permanent în burta unei balene, la un moment dat mă digeră.
Aveam degetele umflate de câteva zile, genunchii de asemenea, cât era ziua de mare nu apucam să mă odihnesc, nici măcar pauză de cafea nu aveam, luam cana cu mine peste tot, apoi o pierdeam, nu știam unde o lăsasem, nu o mai găseam, făceam altă cafea și tot așa, abia a doua sau a treia zi când luam grădinile la rând să le ud adunam ceștile. Când venea soră-mea la sfârșit de săptămână lucurile se schimbau, atunci cedam, într-un fel îmi permiteam să clachez pentru că avea cine să aibă grijă, în restul zilelor eram pe baricade, mă lăsam pe ea, așa cum se lăsa mama pe mine, dădeam ștafeta de la una la alta.
Nu dormeam prea bine, mă trezeam noaptea de câteva ori să mă duc la tata în cameră, tot ce făceam era să-i văd de la ușă abdomenul cum se umflă și se dezumflă, semn că mai era în viață. Reveneam în camera mea, simțeam degetele și mai umflate iar în genunchi se acumulase și mult lichid. Parcă-i dădeam din viața mea, cu cât încercam să-l salvez mă deterioram la rândul meu. Simpla lui respirație însuflețea totul în jur, pe noi ne făcea mai active, obiectele din jur, scaunele, masa, curtea, copacii existau datorită acelei suave respirații, altfel am fi încuiat casa și am fi plecat fiecare în orașul ei.
Îmi amintesc cu ani în urmă cum am salvat un amic de la înec din piscina unui hotel unde ne aflam: era dimineață, se lumina ușor, ca și cum o femeie frumoasă voia să-și tragă vălul de pe față și încă mai avea reticențe, încă mai zăbovea și nu era hotărâtă dacă să se arate pe de-a-întregul sau nu, salvamarii încă nu veniseră. Intenționam să merg pe plajă, dar în timp ce mergeam cu atenție să nu alunec pe gresie aud vocea amicului care deja se îmbăia în piscină. El nu știa să înoate, eu știam doar pentru mine, și să salvez doar teoretic. Am vorbit puțin, după care am vrut să-mi continui drumul spre plajă, dar deodată am auzit o plescănitură, m-am întors și el nu mai era. M-am uitat atentă în apă, în jur, dar nimic, la mijlocul piscinei am văzut o mână în aer, el era cu totul la fund. Sunt secunde când nu poți calcula ce e mai bine pentru victimă pentru că instinctul de supraviețuire calculează ce e mai bine pentru propriul corp, m-am dus în fugă lângă el și culcată pe marginea piscinei am reușit să ajung la degetele lui, cele trei, mai lungi ale mâinii drepte, am reușit nu știu cum prin ce minune să-l prind de mână, am sărit în apă și cu mâna cealaltă m-am prins de bordură, țin minte că strigasem la el să țină mâna afară și să nu se zbată. L-am tras după mine și am văzut o față necunoscută, desfigurată care nu mai semăna deloc cu ceea ce știam eu că ar fi amicul meu, nu a vorbit mult timp, am rămas acolo cu el de pază fricii lui care, de-acum, continua pe uscat să-l înece. Când și-a mai revenit mi-a spus: Nu știam că e așa adâncă în partea cealaltă, când nu am mai simțit picioarele pe pământ speram să merg pe fundul apei! Eu în replică i-am spus: Mai bine ai fi sperat să mergi ca Isus pe suprafața apei nu pe fundul ei, dar vezi tu asta e diferența dintre tine și el, să nu mai faci! A râs și el puțin, salvamarii încă nu veniseră, dar nu era cazul, înghițise puțină apă, norocul lui, cred și al meu, pentru că se întâmplă să fii uneori la ora potrivită într-un anumit loc care îți e destinat, să iei parte la el și să nu îți dai seama. Poți să salvezi fără sa vrei și fără să știi pe cineva fără să fii conștient. Acum mă distrează faptul că asta vară am intrat pe google map să văd unde e strada Vasile Lascăr, fără nicio intenție de-a merge acolo, fără nicio treabă, pur și simplu îmi era în minte ca o melodie de care nu mai scăpam. Bun, văzusem unde e, culmea aproape de mine și deodată mă liniștisem, curiozitatea venită din senin și care mă ținuse câteva ore se domolise cât ai clipi. A doua zi m-am dus la piață și pe o trecere de pietoni pe care mergeam relativ repede, un bărbat înalt, cărunt m-a întrebat pe fugă: Unde e Vasile Lascăr? Iar eu cu un gest rapid îi arăt strada cu mâna pe care o aveam liberă de bagaje. Când am ajuns de partea cealaltă omul se vedea în depărtare mergând la fel de repede într-acolo. M-am uitat după el până nu s-a mai văzut și sunt convinsă că undeva se făcuseră niște calcule dinainte, poate chiar de la naștere, noroc că reușisem să-mi fac tema cu o zi înainte. Mă gândesc că el, la rândul lui, poate a salvat pe cineva, a ajuns în timp util undeva unde era nevoie stringentă de el.
Zilele treceau și ele bolnave, de când mama se întorsese de la spital, chiar dacă nu mă ajuta fizic la treburile casei, mă simțeam altfel, aveam mai mult curaj, poftă, putere, simpla ei prezență deși lividă și tacită era ca un resort, faptul că ea mergea singură și mai punea o cană de apă la flori însemna o revenire la viață.
Concediul era pe terminate, îmi strângeam puținele lucruri și m-am uitat pe calendarul telefonului să îmi amintesc data când eram programată la testul PCR, aplicația mi-a numărat 40 de zile de când schimbasem adresa, 40 de zile cu tata.
40 de zile, mi-am zis, exact cât a postit Moise pe muntele Sinai și a primit cele zece porunci! Poate că și eu mă aflasem tot pe o culme plină de nori negri și fulgere, într-un fel de loc sinistru și pustiit și venisem aici pentru ceva anume, la fel ca atunci pe trecerea de pietoni, numai că tata nu putea să întrebe dar eu înțelegeam din privirea lui că întreabă: Viața, unde e viața?! Și spusesem prezent într-o zi de marți, să fi fost spre 12 la prânz când încercam împreună cu mama să-l ridicăm să stea drept între perne și dintr-o dată ochii abia deschiși, minusculi i s-au dat peste cap, s-a lăsat moale de tot și a murit, pur și simplu, timp de 1 minut l-am pierdut. Noroc că știam pe de rost tehnica de resuscitare.. Buzele se învinețiseră ușor, dar după 1 minut tata era bine, respira din nou, chiar spusese ceva, dar nu-mi amintesc.
Sunt gesturi, fapte, întâmplări pe care creierul le șterge precum un antivirus care șterge anumite date care-i dăunează fără să mai întrebe, am multe lacune din vara de 40°C care nu știu dacă se vor restaura vreodată.
„Mântuitorul ne-a arătat că postul nu trebuie redus la o activitate exterioară, pentru a fi remarcat sau lăudat de oameni, ci trebuie practicat ca pe o faptă plăcută lui Dumnezeu, ca pe o dăruire de sine lui Dumnezeu şi ca detaşare de cele materiale, pentru a se îmbogăţi spiritual.”
Când am avut acces la laptop la o mică frunzărire am văzut că acest număr 40 e mult mai interesant decât credeam: numele zeului Enki a cărui ideograma cuneiformă reprezintă cifra 40, femeia are sarcina de 40 de săptămâni, potopul lui Noe a fost de 40 de zile, templul lui Solomon era construit din 40 de pietre cubice, una din pedeapsele penale din Biblie, biciuirea, era de maximum 40 de flagerări, Isus a rămas pe pământ 40 de zile după resurecție, în multe tradiții, mitologii numărul 40 e regăsit simplu, fără nicio explicație, Muhammad avea 40 de ani când a avut revelațiile, în matematică, sport, astronomie, sau proverbul: ca să înțelegi un popor, trebuie să trăiești cu el 40 de zile – proverb arab, temperatura -40 e aceeași și în grade Celsius și în grade Fahrenheit, carantina pentru ciumă în Evul Mediu era de 40 de zile, 40 de spații pe tabla Monopoly etc.
