Carmen SorescuCarmen Sorescu
03.12.2021

Vara de 40°C (III)

Mama îmi ceruse să notez într-o agendă toate prioritățile. Făcusem două ness-uri și mersesem împreună cu ea la o măsuța albă din fața casei unde de obicei beam cafea. Foișorul era împrejmuit de scaune de plastic, tot albe, perforate, printre flori și albine, scriam, numere de telefoane, firme funerare, meniul, mama insista să nu uit să notez lemnele care se fac podeț în locul săpat peste care se pune sicriul pentru că trebuiau comandate, aveam de schimbat bani în mărunțiș, ea deja sunase o vecina care lucra la un supermarket. Mama vorbea și eu continuam să notez ce ar trebui să conțină sacoșa pentru lumea de dincolo: batistă, săpunel, pieptăn, bani; chiar dacă eu nu vedeam sensul renunțasem să mai întreb la ce folosește, când vine vorba de moarte totul trebuie notat, calculat, deloc luat în derâdere, de urmărit fiecare pas cu strictețe, mama mă pusese să fac și pentru ea, să nu o prindă moartea nepregătită, așa că de-acum făceam totul în două exemplare, după care cine cară apele, cui îi dăm hainele la parastasul de 9 zile etc. Vara de 40°C se resimțea din ce în ce, am intrat în casă trecând negreșit pe la tata, măcar să mai arunc o privire și să observ abdomenul cum se umflă cu aer, era bine, în viață. Deși, îi spusesem mamei când tot pregătea haine și prosoape pentru moarte tatălui, desigur în glumă, dar îi spusesem de câteva ori pentru că mediul, limbajul gândirea de acolo mă obligau să fiu parte: Nu mai săpa groapa altuia! Și neprevăzutul s-a întâmplat, i s-a făcut rău, a leșinat, a vomitat, am chemat și pentru ea salvarea, numai că ea era o urgență și a plecat la spital, rămânând subit singură cu tata. După câteva zile tata a vorbit, știa ce se întâmplase în jurul lui, că mama plecase cu salvarea, că eram doar eu cu el, și când l-am ridicat între perne să-i dau să mănânce mi-a spus: Carmen, să facem o listă, dacă moare maică-ta! Prinsese puțină viață, grija pentru ea, de fapt, grija pentru moartea ei îl sculase din morți…. „cu moartea pe moarte călcând.”

Spre seară, m-a sunat soră-mea agitată și ea că rămăsesem singură, noroc ca tratamentul tatei era notat în agendă, acea agendă care mă scotea din orice problemă și în care găseam tot felul de liste, meniuri pentru zile de naștere, magazine, rețete pentru prăjituri, numere de telefoane pentru instalatori, zidari, oameni cu ziua, asta era cel mai important că tratamentul era scris acolo. I-am spus de listă, și ea era confuză, credea că-i spun iar de lista pe care o făcusem cu mama în grădină, dar nu, i-am explicat mai clar, altă lista, a lui pentru ea. Situația devenise hazlie, râdeam amândouă, și-n toată tragedia tot tata ne făcuse să râdem. Soră-mii i se părea neverosimil și insista să mă întrebe ce listă are el, cum poate judeca și vorbi după atâta repaus și ce a spus: Prima chestie a spus: 50 kg de varză! Tot ce auzeam la capătul celălalt al firului era Incredibil!

A doua zi din camera tatălui meu începuse să se audă un zgomot ciudat, mă striga încet, nu-l auzeam decât dacă țineam ușa deschisă, un fel de mormăit care venea dintr-o scorbură. Pentru că până la urma asta era camera lui, întunericul de la ora 12 ziua era același cu cel de la 12 noaptea, poate că special alesese locul acesta să nu mai știe de nimic, de timp, ore, anotimp, retras în bârlog, subpământean deja. Vorbea printre dinți, mușchii feței, maxilarul erau încleștate și totuși mă obișnuisem cu acest fel de sunete scurte și joase, mai mult nazale, aproape nedeslușite, pentru că după câteva repetări reușeam totuși să înțeleg, mă întreba de mama, deși îi spusesem zi de zi că e la spital, probabil că uita sau pur și simplu o voia lângă el chiar dacă știa că e plecată. Se mulțumea cu mine, voia să-l ridic, voia apă, voia să mănânce, să-i deschid televizorul, era de acord cu absolut orice. Când îl ridicam minute bune mă ținea de mână la fel de strâns cum s-ar fi ținut de balustrada unei scări imense unde exista pericolul iminent de a cădea, dar unde se afla, în acel pat imens era imposibil, nu putea să „cadă” decât înapoi, tot în pat. Poate că uita să se desprindă, poate că nu voia, avea mâinile galbene, rigide, sau mai degrabă nu putea. Știu că nu-i plăcea să stea întins mult timp, pentru că de câte ori îl întindeam îi vedeam lacrimile care se scurgeau pe obraz, lacrimile lui erau fără zgomot, și deodată mi se părea că această orizontalitate era echivalentă cu o cădere în el însuși, și nu-i plăcea să fie iar singur.

Cel mai dureros este să fii prins în menghină, când nici nu te poți întoarce, nici nu poți înainta, când agonia te ține pe loc și nu te poți nici însănătoși, nici muri. Iar tata era prins în acest dispozitiv cu două fălci, viața și moartea, nu putea fi prelucrat în niciun fel, nici spre bine, nici spre rău, era strâns, strâns și atât în niște colți metalici pe care nimeni nu-i putea desface.

După o săptămâna mama s-a reîntors, mai slăbită, mai galbenă, ridurile îi ieșeau în evidență mai bine, dar cel puțin acum avea alt tratament, alt diagnostic și părea totul controlat, încă nu voiam să-i spun de lista făcută de tata, așteptam să-și mai revină să putem privi situația drept glumă. Câteva zile am procedat la fel, cu batista îmbibată cu apă treceam și peste fața ei, încrețiturile la fel, nu voiau să primească apă, trebuia să am răbdare să-și facă loc. Deși pielea era extrem de deshidratată, la fel ca pământul uscat din grădină, dacă-l stropeai din belșug dădea pe-afară. Îmi pusesem un scaun pe pragul ușii care despărțea camerele unde amândoi erau întinși în pat, amândoi la perfuzii, mă uitam când la unul, când la altul. Tata trebuia supravegheat încontinuu pentru că putea să-și miște mână și să-și rupă acul, așa că 2 ore cât serul se scurgea în corpul eram pironită acolo.

Cu câteva zile înainte de sosirea mamei acasă răsfoisem un album cu fotografii alb-negru ale tinereții lor, mama avea o poză mică cu marginile dantelate de la sfârșitul liceului, cu trecerea timpului devenise galbenă, prăfuită, se întrevede-a totuși un chip de femeie frumos, cu un șal de catifea pe umeri, lăsat elegant puțin într-o parte atât cât să dezvăluie decent și admirativ o bucățică de piele la fel de albă, care era mai mult o continuare a șalului, culorile se întrepătrunseseră și părea tot la fel de mătăsoasă și nobilă. Poate că în realitate șalul era albastru sau nu, poate grena, verde, îmi imaginam această fotografie colorată și abia așteptam să o întreb când avea să revină. În tot acest timp o altă întrebare nu mă lăsa: Oare ce mai rămăsese din această fotografie? Oare cine se va întoarce de la spital? Desigur, fotografia ar fi servit foarte bine copertei unei cărți sau poate unui afiș de spectacol sau unui film, poate unei cruci. Dar oare ce rămăsese din această trenă a unei vieți pe ducă? Și deodată mă surprind că-mi vine în minte cuvântul: Eu! Un Eu venit instant la fel cum apare un te iubesc, nu știi de unde și de ce, fără niciun control, fără nicio vină. Inocent și murdar, chiar la propriu, în același timp, acest Eu în clipa aceea nu știam cine sau ce este, eram atât de împrăștiată prin toate colțurile casei, prin toate ungherele curții, prin toți copacii grădinilor, încât nu mă puteam aduna. Aveam despre mine imaginea clară a frunzelor împrăștiate din cauza furtunii peste tot, dimineața le strângeam din toate cotloanele cu o mătură cu coadă lungă care avea în setul ei și un făraș tot cu coadă lungă. Aveam, deci, marele privilegiu de-a nu mă mai apleca, munca se ușura dintr-o dată, și la fel mă gândeam ce obiect de uz casnic sau unealtă aș putea cumpăra să mă pot aduna și eu mai ușor. (Sau așa cum spune Esther Perel: „un om pleacă să găsească alți oameni sau mai ales să găsească alt eu“, sau poate că pleacă să-și întâlnească acel eu de odinioară cu care era mai acomodat, un eu al copilăriei unde era îngrijit și răsfățat, cred că asta se întâmplă cu aceia care se întorc foarte des la casele părintești, dacă renovează și întrețin foarte bine este totodată pentru că repară și reînnoiesc amintirea acelui eu compromis pe care-l vor readus la viață.)

Apoi, mi-am zis, las asta pentru altădată, acum eram totuna cu ceea ce era acolo, mai mult de atât, un fel de motor fără de care totul stagna, nu puteam lăsa totul pradă secetei, morții, o zi dacă încetam să-mi fac datoria se cunoștea deteriorarea. Așa cum un copac are un sistem ramificat de rădăcini bine pus la punct care alimentează până-n vârf și până la ultima frunză, tata care din camera lui obscură făcea toate astea prin mine. Nu eram într-o cursă contracronometru cu moartea, ci altfel, într-o cursă necunoscută, pe o pistă ciudată, cu multe întorsături, nu știam dacă mai am 3 zile, 5 zile, o săptămână, o lună, un an, știam doar că nu trebuie să renunț, indiferent dacă ploua sau nu, dar nu plouase de 2 luni, indiferent că tata mânca sau nu, eu îi pregăteam masă și-i duceam lingurița la gură chiar dacă de cele mai multe ori o vărsa pe el, în fiecare zi reluam mecanismul roților dințate.

Dacă egiptenii puneau organele defunctului: stomacul, intestinele, ficatul și plămânii în canope speciale, fiecare organ cu zeitatea lui protectoare pentru a fi păstrate în siguranță pentru viața de apoi, fiecare vas funerar avea capacul protejat de un animal și fiecare trebuia să stea orientat spre un punct cardinal – eu am făcut altfel, am scris de mână vara asta întâmplări cu tata, fiecare întâmplare am notat-o pe o foaie albă și pe fiecare în parte am depozitat-o într-un borcan cu capac pe care am scris ziua și anul, apoi le-am stocat ca pe niște dulcețuri din fructe rare în pivniță, pentru iarnă.

Și-ntr-o zi când tocmai pregăteam un astfel de borcan m-a sunat o amică să mă întrebe unde mai merg prin excursii, culmea e că niciodată în sinea mea nu considerasem că plec în excursie în sensul ei strict recreativ, mergeam mai mult cu treabă, mai mult incursiuni în lumi din care sigur luam ceva, și nu mă refer la suveniruri. Niciodată, dar niciodată chiar dacă tehnic se numea excursie, nu mă aflam în așa ceva. Amica mi-a pus tot felul de întrebări, de ce nu, de ce da, și spre final totuși nu mi se făcuse rușine să-i spun că nu plec nicăieri și stăteam acasă cu treburile care stăruiau ca un plafon de nori, dar nu orice fel de nori, ci unii agitați, morți de foame, care se mâncau nu doar între ei ci și din noi, eram efectiv parte din furtună. Până acum câțiva ani oamenii nu aveau psihoza excursiilor, și totuși planeta nu se oprea. Mă gândesc la scriitorii ascunși în paginile lor, în galeriilor lor, care nu ies din casă cu zilele, ei nu văd lumea, dar o creează… și asta e o călătorie care nu e accesibilă oricui, unde mai pui că are un preț la care nimeni nu are intrare oricât ar plăti. Așa că am făcut cale întoarsă la borcanele mele cu povești.

Abia când nu mai ai nicio dorință începi să te îmbogățești – așa începea una dintre ele, și era tot ce simțeam de la o vreme, corpul disipat în toate punctele cardinale nu se regăsea nici spre seară, nici noaptea când dormeam, pentru că adormeam în câteva clipe, cum puneam capul pe pernă, nu mai știam nimic de mine, vise nici atât, mă trezeam de parcă murisem și eu și a doua zi nu-mi venea să cred că totuși mă trezeam. Eram chiar mirată, îmi spuneam: Pfuu, iar m-am trezit!

Dimineața în fața oglinzii ajustam fața cu ajutorul cosmeticelor, îngropam cutele, paloarea buzelor o rectificam, totul trebuia să pară tânăr, viguros, gata de viață, de luptă; în fața unei foi la fel, cu ajutorul creionului îngrop amintirile, le astup bine ca pe niște riduri deranjante, inestetice și paradoxul e că le umplu cu ce am dezgropat în minte, corpul e la mijloc, între creier și mână, el mereu are de suferit, restul își vede de treabă.

Ei bine nu, asta e doar literatură, în realitate nu mă trezeam dimineața să mă fardez, aveam de la sine o mască naturală, soarele-mi arsese și mie fața, nu doar a pământului.

Într-o seară a început furtuna, se anunța ploaia, o ploaie pe care abia o așteptam mai ales pentru trandafiri dar și pentru faptul că m-ar fi scutit să mai pierd 2, 3 ore de udat grădini de două ori pe zi, aș fi putut acest timp să-l folosesc altfel, nu știam cum, dar mă bucuram de norii sălbatici care se adunaseră. După cum știam de ani buni când încep intemperiile curentul electric se oprea preventiv, aveam telefoanele încărcate, lanternele la îndemână și televizoarele scoase din priză, mai pățisem cu ani în urmă să se ardă unul de la șocul electric atunci când curentul electric revenea. Dar, m-am pregătit degeaba, așa cum îl pândeam pe tata dimineața să se trezească, să fiu acolo lângă el, pregătită pentru orice dorință ar fi avut, dar el nu avea niciodată, acum pândeam ploaia, pe după perdea, cu geamurile închise, cu lanternele la îndemână, dar nici acest mare animal nu a venit.

(sursa foto: peakpx.com/en/hd-wallpaper-desktop-kkdzu)