Carmen SorescuCarmen Sorescu
26.11.2021

Vara de 40°C (II)

Gazul poluant era chiar atmosfera din jurul meu, situația fără o ieșire în siguranță în care se afla tata, această otravă pe care o inhalam zi de zi de prin toate colțurile pe unde mergeam. Trebăluiam precum o albină, care, în ciuda acestui fapt nu adunam polen, apoi mai erau căldura, îmbâcseala, aerul irespirabil. Masca protectoare o puneam de la primă oră a dimineții: tot ce trebuia să fac era să mențin viața, ca și cum curtea, casa, noi formam un spital mare, fără scări de incendiu iar totul trebuia perfuzat, protejat. Udam florile din gradina mică, livada era pe mâna lui Dumnezeu, și chiar dacă două luni nu plouase copacii erau incredibil de bogați, fructele se coceau frumos și mai ales nu aveau viermi. Din pricina secetei larvele or fi murit sau cine știe care a fost miracolul, livada era un spectacol pe care natura îl dădea gratis. Apoi irigam grădina din fața casei, care era de mare impact, în ea se aflau zeci de trandafiri de toate soiurile și multe alte flori în ghivece mari sau mai mici, de asemenea obiecte decorative, un balansoar mic cu o prelată care imita și ea mediul, verde cu dungi albe, vița de vie nobilă, pomii fructiferi pitici plini și ei, cine intra negreșit se oprea să admire, să ceară un pui de leandru sau o ramură pentru altoit, semințe, flori uscate sau să promită că aduce ceva ce nu avem sau efectiv se servea din roade etc. Stropeam de două ori pe zi și nu se cunoștea, pământul era tot mai uscat, tot mai crăpat. Dacă-l udam dintr-o dată apa nu intra în el, se ducea alături, astfel că planta nu se hrănea, trebuia, deci, să pun puțin câte puțin, să am răbdare ca în pământul sterp apa să se infiltreze încet, încet. Paradoxal, acest sol arid refuza cu ardoare apa dintr-o dată, ea forma o peliculă și nu era absorbită decât după un timp. Petrecem mult timp așa, picioarele mă dureau, până la urmă mă așezam pe vine lângă butașii de trandafir și în timp ce furtunul alimenta plantele mă jucam cu pământul sfărâmicios în mâni și-mi spuneam că și oamenii sunt la fel. Un om singur, secătuit de viață, zbârcit, nu te va primi în viața lui dacă dai buzna, trebuie să-i vorbești puțin cîte puțin, să-l uzi cu răbdare și perseverență. Tot așa udasem buzele tatălui meu, erau zile când mă auzea și le deschidea singur, erau zile când treceam pe fața lui cu o batistă umedă și atât. Citeam pe chipul lui schimbat, atât de schimbat încât nu recunoșteam mai nimic din ce știam odată, că e bine. Încă e bine. Ce însemna bine? Însemna că pielea lui la fel ca suprafața pământului din grădină încă mai absorbea… încet, încet apa din batista. Știam fiecare rid, fiecare cută și mă întrebam, unde am fost când le-a făcut?

Și de ce tocmai acum aproape de ultima clipă a vieții lui sunt lângă el, unde am fost când era bine și ne puteam bucura unul de altul și mai ales de ironiile și glumele geniale pe care le făcea la fiecare minut, și cu cât râdeam cu atât el venea cu altă glumă și mai și. În zilele când mai vorbea mi-a spus șoptit: Carmen, eu nu sunt de acord cu proiectele maică-tii! Adică de-ai angaja o menajeră să aibă grijă de el și de-ai aduce un asistent când și când să-i pună perfuzii cu vitamine. El, de fapt, nu-și dăduse seama, asta se întâmpla demult, dar starea lui de permanentă agonie nu-i permisese să audă, să vadă, trăia mai mult în vise, ne povestea când putea ca și cum se întâmplase în camera lui.

Mamei toată viața îi plăcuse să-l cucerească pe tata, de când o știu, îi făcea nu doar toate poftele, chiar îl surprindea cu diverse prăjituri făcute special pentru el, îi vorbea extrem de iubitor, iar lui nu-i plăcuse niciodată rolul de citadelă, voia să fie normal, ca un pământ plat ci nu vârf de munte. Nu voia să atragă atenția sau să fie în centrul ei, dar ea făcea tot posibilul ca el să se simtă important și greu de cucerit. Când eram mică și cineva venea sau suna să întrebe de el, mama nu era nimic altceva decât un filtru în fața lui, le spunea oamenilor că e ocupat, poate că da, era, dar nu atât încât să nu poată vorbi. Așa era mama, și așa e și acum, nu-i place să fim accesibili, și pe mine mă tratează la fel, dacă o vecină sau fostă colegă de liceu îi cere numărul de telefon ea nu-l dă. Și acum în clipa de față când tata efectiv nu mai poate vorbi, ea spune prietenilor lui care sună că nu se simte bine, dând impresia mai mult unui moft, nu că situația e mai dramatică decât o resimțim ca să ne putem ține de jocuri, dar așa era ea. Cel puțin eu mă mințeam zi de zi, luându-mă cu treburi, dar când intram în camera lui era ca și cum cădeam instant din caruselul zilei în care mă dădusem toată ziua, mă învârtisem afară doar să nu mai știu, să nu mai văd, să amețesc cu tot felul de nimicuri, gemuri, supe, udat, greblat – căci toate astea deveneau absolut insignifiante în clipa când îl vedeam. Nimic nu mai avea sens, totul se oprea, timp, planeta, centrul universului era tata la care mă uitam neputincioasă.

La fel și soră-mea moștenise comportamentul maică-mii de a-l cuceri pe tata, și ea îi cumpăra tot felul de prăjituri, pizza, cutii de bere ciudate, rare, cd-uri, reviste, cărți și i le așeza ofrandă la picioare. Îi punea toate cumpărăturile în pat, cu grijă, scotea pe rând din produse și-i explica ce este, ce conține, cum se consumă și cu ce, chiar dacă el nu mai realiza și nu mai mânca, ea continua să-l cucerească, să-și facă datoria, să scoată marfa din bagaj, să descrie, să citească etichetele. Auzisem din cărți că zeii sunt nemuritori, de asta nu e bine să dai crezare bârfelor. Boala lui era un paznic silitor, venea zi de zi la serviciu cu o datorie mai mare decât a soră-mii, cu fruntea sus și mai ales demnă de numele pe care-l purta – îl legase de pat cu lanțuri și cătușe și de-acum tata era prizonierul ei. Doar al ei. Boala venea și-i mușca puțin, câte puțin în fiecare zi din ficat, un supliciu greu de îndurat.

Pe vremea când era la debutul bolii și încă mai mergea, tata adusese un muncitor să acopere tot gardul prin interior cu un plastic mat, mie una îmi plăcuse de minune ideea, nu se mai vedea nimic, dar nimic din strada, care, de altfel, era foarte umblată, și pe bună dreptate voia să-și petreacă timpul liniștit. Apoi pe măsură ce boala se agrava mai construia o poartă, un grilaj, mai punea un lacăt, și așa ajunsese curtea să aibă 6 porți noi, unele chiar cu două lacăte. Se baricada din ce în ce mai mult, nu neapărat din cauza hoților care ipotetic ar fi știut că acolo locuiește un om bătrân, vulnerabil, dar și metaforic, la fel refuza să mai vorbească cu rudele, vecinii, amicii lui de-o viață. Eu una am încercat să deschid în toate felurile ușile care se tot iveau din toate părțile, făcute ba din fier forjat, ba din muțenie, iar la această componentă apărută ca element de mare noutate nu mă adaptam. Dacă trebuia să ajung în livadă să culeg caise sau prune trebuia să plec cu multe chei după mine, să deschid cele 6 porți, dar la fel când încercam să am un dialog cu el. Mama reușea cel mai bine, ea se uita la toate meciurile de fotbal cu echipa lui favorită ca să știe despre ce este vorba și să poată să-l determine să mai fie și verbal cu noi, reușea uneori, îi spunea cine dăduse gol și un zâmbet cât un milimetru se vedea în colțul gurii, dar se vedea, pentru acest mm munceam toate cât era ziua de mare. Nu știam ce simțuri mai avea, dacă mai avea gust, miros, era cât se poate de infirm, iar dacă sufletului lui ar fi avut nevoie de-o cârja, eram și eu acolo.

Desprins de trecut, de prezent, de viitor, tata, fără nicio orientare în spațiu și timp, din punctul meu de vedere, care nu poate fi decât dezagreabil și impertinent, aștepta sfârșitul, dar oare el din punctul lui de vedere aștepta același lucru? Nu știam ce va urma a doua zi, putea vorbi puțin sau deloc, putea să facă febră sau deloc, putea mânca sau deloc, eram regizorul unei piese în care singurul personaj, și principalul, era imprevizibil, dar nu pentru că acest rol ar fi fost interpretat de el, nu, tata era condus de boală, boala vorbea prin el, el nu știu unde era. Tata era mai mult o păpușă de lemn ale cărei ațe erau trase de undeva de sus, unde totul era acoperit bine ca nimeni să nu vadă cine mânuiește cu atâta dexteritate.

Nu a durat mult și s-a întâmplat: Într-o zi…. (dar amintirea asta am scris-o de mâna deja pe o foaie albă, foaie pe care am rulat-o și am închis-o ermetic într-un borcan, pentru iarnă).

De-acum camera în care stătea tata era împânzită de lumânări, ar fi fost feeric dacă nu ar fi fost trist, de pe fiecare perete se scurgeau nu doar întunericul și ceara, care mă luau și mă băgau în amalgamul de viață și moarte, și care în câteva minute de slăbiciune mă făceau totuna în malaxorul imperceptibil al sfârșitului, mai era însă ceva. Mut. Discret. Timid. Ceva în aer, înfrigurat și în același timp febril, ceva ce nu mai simțisem vreodată.

Menajera mă atenționase să nu mă sperii dacă tata începe să vorbească cu rudele moarte, după experiența ei de 20 de ani, când văzuse tot felul de stagii ale morții și-mi povestise câteva întâmplări de acest fel, cu date, nume, chiar martori, după ce-mi descrisese pozițiile hidoase ale rigidității, și mai ales pe fondul meu sensibil al contactului cu lumea de apoi ascultasem cu atenție tot ce spusese și despre sfântul Maslu ce efect bun are și cât de chirurgical acționează. Eram mai mult înțepenită, stană de piatră decât om și spre finalul discuției i-am spus că deja pronunțase numele unei rude decedate acum 3 ani și ea mi-a spus, dând banal din mână și sigură pe ea: Înseamnă că e aici, dar nu moare acum după ce va vorbi cu maică-sa și taică-său și apoi, mai durează, după ce strigă să vă așteptați. Dacă doctorul nu știuse clar să ne spună, de-acum, după spusele menajerei, aveam câteva repere.

Fisura dintre corp și suflet nu se tratează cu repaus la pat sau atele, se tratează cu moarte. Unchiu meu, procedase așa, el spusese simplu: Vreau să mor, lăsați-mă! Tata nu putea spune asta, dar simțeam că e ceva în neregulă, parcă-și calcula pașii, ziua, voia și el.

Fiecare om are locul lui, țara lui, casa lui, locul lui în pat sau la masă, pătrățelul lui din care nu e bine să iasă. Unii dintre noi ne lăsăm locuiți de alți semeni, cu bucurie sau cu o tristețe pe care nu o distingem și o numim din greșeală bunătate, ne autodesființăm pentru ei sau ne desființează ei devine același lucru. Din om devii loc. Loc de veci până la urmă. Și nici asta nu se confundă, fiecare om are clar și bine delimitat, mai bine ca orice acest loc al osemintelor.

Mă gândesc că eu, de exemplu, posibil să fi fost mereu mai mult loc decât om, chiar mă gândesc foarte serios, dar e bine pentru că aparții cuiva, nu ești lăsat de izbeliște, nu devii teren viran, deși, unii chiar sunt liberi și neîngrădiți, nimic „serios” nu crește pe ei, căsătorii, copii…

Într-o zi exact așa s-a întâmplat, eram la priveghiul bunicului și totul părea o imensă tablă de șah, care începea chiar din camera mortuară, fiecare om avea locul lui, mortul în sicriu, bunica avea locul ei și numai al ei, pe un scaun veghea la capul lui, chiar dacă nu cunoșteam toate rudele, le depistam ușor după spațiul pe care-l ocupau.

Când eram mică, tata ne luase, mie și soră-mii o tablă de șah, una mare, din lemn, lucioasă, lăcuită, bej cu negru, și alta mai mică, la fel de frumoasă dar cu piese albe, ne cumpărase și cărți, după care avem să învățăm mutări, tehnici, erau acolo chiar menționate meciurile și marile mutări ale unor sportivi celebri, multe amănunte, detalii, sau cel puțin așa mi se părea, de fapt mi se părea totul simplu și că totul era complicat de carte. Când tata mi-a explicat regulile jocului, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: Regele! Regele! El trebuie păzit! Și la fel mi se părea bunicul în sicriu, el era înțepenit și toată lumea-l păzea. Oamenii din jurul lui erau un fel de soldați, piese pe tabla de șah, fiecare cu datoria lui, se știa dinainte cine duce crucea, steagul, tava, cine aruncă bani pe sub tron, cine prinde cu ac de siguranță prosoapele etc.

(sursa foto: wikipedia.org)