Carmen SorescuCarmen Sorescu
19.11.2021

Vara de 40°C (I)

Fisura dintre corp și suflet nu se tratează nici cu repaus la pat, nici cu atele, îmi tot repetam în gând fără să vreau în căutarea unei soluții, ca pe o definiție pe care trebuia s-o învăț mecanic știind că în curând voi avea examen.

După simptomele cunoscute, stare subfebrilă aproape permanentă, indispoziție generală, dureri constante, irascibilitate, lipsa poftei de mâncare, imposibilitatea de-a mai merge, de-a mai înainta, fiecare om își găsește singur tratamentul. Unii scriu, alții pleacă în excursii, cad în tot felul de fântâni, iubiri, cumpărarea unui animal de companie este o mică nișă, renovarea casei de la țară de asemenea un refugiu, reîntoarcerea la copilăria cu plăcinte și foc în sobă, plaje, munți, tot felul de frânghii de care se pot ține. La bătrânețe frânghia se cheamă copil.

Deocamdată eu sunt copilul.

Cu ani în urmă obișnuiam să cumpăr cărți despre supraviețuire, cum să-ți menții respirația sub apă cât mai mult timp, ce să faci dacă te întâlnești cu un urs sau cu un mistreț, cum să nu te rătăcești în pădure, cum să-ți dai seama de gravitație dacă ești prins într-o avalanșă ca să știi în ce parte să dai zăpada, cum să acorzi primul ajutor în caz de înec sau infarct. Tehnicile de supraviețuire m-au vizat mereu din toate părțile, uneori fără să vreau, de parcă cineva de sus m-ar fi însărcinat cu o astfel de grijă de care nu aveam cum să scap, le aveam mereu în minte. Și trebuie să recunosc că aproape permanent port cu mine un briceag, fără a fi o metaforă, am mereu o armă albă la mine, în cazul când plec mai mult de câteva zile iau mai multe lucruri, oricum, chestii mici și ușoare, un ac de siguranță care pus pe o frunză lăsată la băltit indică Nordul sau un pix și pai în caz că cineva leșină și are nevoie de o mică incizie la gât pentru a respira, nu în ultimul rând o foaie albă și același pix care-mi folosește din nou. Cărțile de literatură sunt capcane, minciuni și nu-mi place când plec în excursie să-mi sap singură groapa, vreau să fiu ochi și urechi, atentă la tot ce mișcă în jur, să adun, să culeg, nu doar scoici sau conuri, ci și imagini, emoții, iar după sedimentare îmi place să mă arunc în larg să le scot la suprafață să văd ce minereuri aurifere s-au prins de ele sau dimpotrivă cum s-au descompus. Din toate astea trebuie ținut minte un lucru: propria atitudine în fața unui pericol, iminent sau nu, poate ucide, panica. Orice pas în plus, orice trosnitură sub talpă, chiar o respirație nepotrivită pot fi fatale. Să știi să te salvezi și să salvezi pe altul se și învață. Te poți baza pe instinctul de supraviețuire, dar un plus de valoare dintr-un manual este binevenit.

Dar nu doar despre cum să menții și să recâștigi viața îmi plăcea să citesc ci și despre comportamentul animalelor, care mă distra la culme și din care avem să învăț, de exemplu: Dihorul nu mănâncă niciodată găinile din curtea lui. Prin urmare nimeni nu-i va deranja cuibul pentru că nimănui nu-i va trece prin cap să-l caute la casa unde toate găinile ies la număr. Cred că și oamenii apelează la astfel de tertipuri, în fond nu ne diferențiază mare lucru față de inteligentul animal… 😊

Dacă, din întâmplare, a intrat în camera ta o albină, poate muscă, viespe sau oricare astfel de tip de insectă care zumzăie sau bâzâie și care te deranjează și vrei să o dai afară, ce faci? Este foarte cunoscut faptul că printr-un gest simplu ai scăpat de problemă: Deschizi fereastra! Insecta în câteva minute va fi atrasă de aerul proaspăt și va ieși singură. La fel se întâmplă cu oamenii prinși în captivitate, vorbesc mult și sunt agasanți iar prin prima fereastră lăsată deschisă vor ieși singuri. În acest caz fereastra este desigur un om. Aerul rece, montan al unei respirații binevoitoare atrage.

*

Îmi e foarte greu să decid de care parte sunt, dar odată ce am ales va fi ușor, scrisul vine de la sine, ca propria biografie pe care o știi pe de rost și la completarea unui CV scrii mai mult din inerție. Numai că, așa cum spuneam, amintirile sunt momente ale prezentului, acele rămășițe care s-au prelins pe mână după ce am băgat degetele în borcanul cu miere, cu alte cuvinte, viața s-a scurs dar a mai rămas ceva, puțin, dar esențial, concentrat. Cât sunt de alterate aceste momente nu știu să spun, dar sunt, astfel că biografia nu va reda corect, pe de-a-ntregul nici vorbă, mai pun de la mine o za, așa cum doctorii mai pun o genă în plus de la alte specii sau chiar fabrică una artificială. Fără a fi o glumă, pot spune că un scriitor își este propriul genetician, subtil cu o pensetă aflată în străfundul ființei și uneori, chiar fără nicio jenă, apelează la această mică operație pentru ca la final sub microscop să aibă imaginea dorită.

Deși, am crezut mult timp că felul meu de-a fi, singuratic, de-a scrie numai când nu este nimeni acasă, să nu fiu deranjată de niciun zgomot, să pot merge liniștită pe aleile minții, să nu mă abat și să nu mă întorc la realitate, ar fi făcut din el însuși, scrisul, un reflector care să fie pus doar pe mine, și chiar dacă mediul ostil, secetos, fără oameni m-a făcut să pun mereu tot felul de semințe, să încerc alt stil, să abordez teme la care nu mă gândeam vreodată, felul meu de-a fi, singuratic, fără doar și poate a luat mult din afară. Scrisul e mai mult un fel de hibernare, așa cum ursul (omnivor) își consumă din grăsimea acumulată pe timp de vară din fragi și miere, dar și din pește, păsări, toată hrana din exterior, scriitorul procedează identic, când vine anotimpul propice și simte frigul se retrage în bârlogul minții și se autoconsumă, de unde dacă nu din ce este stocat, pus de-o parte, și nu mă refer la conserve 😊.

Așa s-a întâmplat când am stat o lună la țară, am vrut să trăiesc singură, aveam provizii, grădina plină de legume, livada la fel, apă curentă, wifi, telefon, la ora 8 dimineața venea o femeie să mai facă curat prin curte, să măture și să adune fructele căzute. Am vrut să trăiesc singură, dar imediat a treia zi după sosirea mea, după ce am deschis poarta la ora 7.55, fratele mamei a intrat singur, i-am văzut pe geam bicicleta rezemată de gard și el nicăieri. L-am găsit pe un scaun în bucătărie, mă aștepta, nu știa când mă trezesc, îl trimisese mama crezând că am o problemă cu hidroforul, dar fusese o confuzie, avusesem cu motorul de udat grădina mare care prinsese aer, dar știusem să-l repornesc, i-am spus ca totul e bine, dar el tot nu pleca, voia să mă mai ajute cu ceva, și mi-a spus el, fără să-l întreb, că fusese mai întâi la femeia care mă ajută s-o întrebe la ce oră deschid poarta pentru că mama îi spusese clar: Vezi că stă toată ziua cu poarta închisă! Așa s-a făcut că în zilele următoare după ora 8, evident, aflase toată lumea la ce oră deschid poarta, intrau tot felul de oameni: un vecin cu o factură pe care o plătise pentru mine, alta cu o tavă cu mâncare de la un parastas, alta cu brânză, mama avea într-un fel abonament la lapte, vară-mea cu porumb de fiert, altă vecină venise să mă anunțe că pleacă la oraș dacă vreau să merg, dar ea nu mai avea loc să intre îmi spunea peste poartă. Singurătatea mea nu a durat nici o săptămână, după care am renunțat să mai închid poarta. Pur și simplu îmi era jenă să trăiesc singură, nu puteam, viața lor mă împingea de la spate, și vorba bunicii, lumea nu te lasă nici să mori. Aș fi dorit enorm odată cu această lună de concediu să trăiesc singură, primitiv, sălbatic, chiar mediocru, atât cât aș fi reușit, să am grijă de plante, legume, flori, de tata, pe care nu-l puteam asocia cu o persoană cu totul vie, aflat la pat, fără sensibilitate la durere, fără să se poată mișca, fără să vorbească, doar îi dădeam cu lingurița, îl mai ridicam uneori între perne, dar era fără reflexe și nu dădea vreun semn că ar fi conștient de prezența mea. Îi ascultam respirația, îi luam uneori tensiunea, pulsul, ritmul cardiac erau normale, per total funcțiile vegetative funcționau.

Tata era bolnav, retras, chiar dosit în camera lui, ursuz, retractat și înapoia firii lui, expansivă cândva, care lua tot, acapara, cucerea, era acum de nerecunoscut. Trupul lui masiv ca o broască țestoasă era eșuat, împotmolit în adâncimea unui tunel necunoscut, carapacea odată indestructibilă și proiectată ai fi zis pentru sute de ani era plină de leziuni, timpul rosese la fel ca valurile sărate. Ghemuit după un chip străin, incognoscibil, aproape anonim, rar dădea semne că ar fi de față. Ar fi putut la fel de bine să fie un vagabond pe care mama l-ar fi luat de pe stradă și l-ar fi adus acasă să-l îngrijească. Mâinile muncite și crăpate se întrevedeau unse cu o cremă care nu astupa câtuși de puțin, fisurile date de cărțile pe care le ținuse în aceleași mâini nu se vedeau cu ochiul liber, și asta îmi părea rău într-un fel ciudat, mi-ar fi plăcut să știu ce carte îi erodase sufletul mai mult, dar cu siguranță și aceste mici plesnituri se răsfrângeau undeva unde poate nu oricine avea acces, acum era prea târziu pentru a afla. Târziu pentru orice fel de pansament. Lipsa de comunicare și în general viața lui lipsită de activitate devenea din ce în ce mai obscură și imita mediul înconjurător, nimic contrastant, transfigurat spre pasivitate din ce în ce mai mult și mai ales inexistența oricărei perspective, a unei adieri cât de suave… începea să semene cu această vară toridă de 40°C.

Nu-mi amintesc când i-am spus prima oară tată, dacă cineva m-a învățat sau mi-a venit pur și simplu, e atât de nedefinit și sacru încât devine tabu, tată îi voi spune și după ce va muri, chiar dacă corpul lui se stinge din ce în ce la fel ca lumina care veghează lângă el și care pâlpâie din ce în ce mai încet, numele va rămâne, acea umbră a unei lumânări drepte care a fost și el cândva.

Aș fi putut să-l asemăn cu un nou-născut în primele zile de viață, care dacă e hrănit doarme și 20 de ore pe zi, numai că nou-născutul creștea, poate că și tata dar spre lumea cealaltă. Sunt multe asemănări între viață și moarte, atâte de multe, că uneori nu le deosebesc. Camera lui era ca o seră, nici lumină, nici întuneric, mereu un geam deschis, și eu ca un sistem de irigat setat la ore fixe intram din oră în oră să-i duc apă, multă apă, nu cerea, dar știam că vrea. Tata, cât de sarcastic ar suna, era planta preferată dintre toate, o legumă care se ofilea neudată, dar rolul meu era să-l mențin în viață, să-i dau tratamentul la timp, și apă, multă apă, să-i scad temperatura care ajunse la 40°C, așa cum mențineam toată grădina când afară se abătuse canicula. Totul era într-o simbioză perfect înfricoșătoare, și cu toate astea voiam să fiu singură. Nicio falie, nicio decadență, totul curgea ca un flux de energie continuă, ce e drept slabă, foarte slabă.

Mă tot întrebam unde vreau să ajung și mai ales ce vreau să cuceresc?

Aici doar viața trebuia menținută, cucerită și recucerită în fiecare zi. Apoi, culmea, auzeam ca un făcut tot mai des la radioul din curte pe care-l lăsam deschis permanent să aud știrile când treceam încolo și-ncoace cel mai mare non-sens în legătură cu verbul a cuceri: Talibanii au cucerit Kabulul! – talibanii sunt cetățeni ai Afganistanului și era ca și cum eu cetățean român cu domiciliul în București aș cuceri Bucureștiul, care București ar partiza cu o putere străină, cum ar fi, să zic, Germania 😊 I-am spus și tatălui meu asta: Tată e ca și cum eu te-aș cuceri pe tine! Cum să cucerești ceva ce deja al tău, carne din carnea ta. Speram să fie totuși la curent cu noutățile pentru că îi lăsam sonorul televizorul spre maximum, măcar să audă, dacă starea de sănătatea șubrezită până la dezintegrare nu-i permitea să stea ridicat să vadă, și mai speram să-i cuceresc boala care se agățase de el ca un inamic insidios, care vine pentru o săptămână ca o simplă răceală și stă 20 de ani.

După câteva zile mi-a spus abia audibil când mă aplecam spre gura lui ca de obicei cu speranța că pot înțelege ce-mi spune, ceva ce semăna mai mult cu un: Tu ce vrei, Carmen, să cucerești? Și nu doar că am avut sentimentul circuitului apei în natură, cum gândul meu despre verbul a cuceri trecuse peste tot aerul din curte, prin mintea mea, prin radio, prin plante, prin picăturile de sudoare, ale mele, ale lui, prin atmosferă, alcătuind o bulă din vietăți dar și din lucruri, un ecosistem perfect în care depindeam unii de alții. Ce m-a înspăimântat a fost că nu am știut ce să răspund întrebării apărută ca o încuietoare automată și care mă blocase pe dinăuntru. Participasem la jocul acela telefonul fără fir, când toți jucătorii ciuliseră urechile bine și la final ultimul spusese exact ce spusese și primul, un joc venit mai mult ca o întrajutorare, când în fața unui incendiu oamenii dau gălețile din mână în mână pentru a stinge focul. Și când nu pot să sting ce nu e de stins, fisura aceea dintre corp și suflet își face de cap.

(sursa foto: wkyc.com/video/tech/science/amaze-lab/could-you-put-out-the-sun-with-a-gigantic-bucket-of-water/609-00437cf1-a3c4-454d-bd30-5b8da2b19b49)