Carmen Sorescu
Tata murea încet, încet, an de an, lună de lună, zi de zi, din ce în ce mai vizibil, cm cu cm, mm cu mm, moartea urca în el și se instala din ce în ce mai confortabil. Uneori doar ochii i se mai mișcau, în rest era bătut în cuie. Moartea era un soldat roman bine instrut, își făcea treaba pentru care fusese antrenată. Lipsa lui din viața noastră era tot mai pregnantă, cu greu m-am obișnuit cu ideea că el nu mai putea ieși singur în curte și trebuia să merg după el să-l scot la aer. Și aici, totul treptat, la început de braț, apoi cu un baston, cadrul, căruciorul, în cele din urmă. Drumurile pe care cândva le făcea, prin oraș, pe la magazine, prin curte, apoi doar prin cameră, apoi deloc, se restrânseseră până la corp, toate în acest punct definitoriu, terminal. Tata nu mai avea niciun drum de făcut. Și așa bolnav cum era rămăsese la fel de glumeț, mi-a spus odată când trebuia să-l las singur pentru că am ceva treabă: Du-te Carmen, eu nu plec nicăieri, stai liniștită! M-am uitat în ochii lui, cred, pentru ultima dată și am văzut și bucuria și tristețea în același timp, viața și moartea. E ceva de groază să bei din amalgamul ăsta de ierburi rare, otrăvitoare. Te poate face să o iei razna.
*
Uneori nu-mi mai amintesc nimic, închid ochii și încerc să refac trecutul, cum intram în camera lui, ușa care era mereu deschisă, veioza la fel, el întins pe pat cu o mână ridicată, lumina difuză, televizorul în surdină, uneori îmi e greu să pun cap la cap toate astea, și ce rămâne e numai o stare unică și inconfundabilă pe care o aveam numai când intram în camera lui, cu o mică durere de inimă, o apăsare, apoi muțenia, și a mea și a lui, dar mai ales o melodie care venea din necunoscut și după notele căreia mergeam amândoi.
*
Cineva cânta și nu știam cine. Cineva trâmbița și nu știam cine. Ne uitam în jur, toți derutați.
*
Acasă – acest lungmetraj.
*
Moartea se camuflase perfect, ne obișnuisem cu ea, ne amețise, ne vrăjise, ne drogase. Era cu noi tot timpul, simțeam că ne ajută uneori, ea pe noi, noi pe ea.
*
O parte din mine era la el, nu aveam cum să-l las să moară. Tati, tati, îl strigam…
*
Fiecare om e singur! Să nu mai credeți baliverne din astea, că avem părinți, frați, surori, copii, rude, amici, sunt minciuni pe față. Nu avem pe nimeni. Fiecare om e singur! Ce puteam face dacă eram lângă tata și murea, nu mă puteam băga în corpul lui. Și chiar dacă aș fi putut ce aș fi îndreptat în acele câteva secunde?!
*
Moartea cu toată hidoșenia ei reușise să împroaște pe chipurile tuturor și mai ales în suflete, urâțenia. Mama slăbise, se adusese de umeri, nu mai mânca, nu mai dormea, era lividă, neodihnită, nu-i convenea nimic, eu nu știu să spun, oglinzile erau doar obiecte decorative pe care din când în când le ștergeam de praf. Sără-mea era pe Xanax, pusă pe harță, nu era de acord cu nimic nici ea. Toate eram luate pe sus de norul acesta negru care se lăsase peste casa noastră și nu știam cum să procedăm cu el. Știam că va începe răpăneala, dar nu știam când. Ne pregăteam…
*
Nu știu dacă ați observat pentru că se întâmplă destul de subtil, de câte ori întâlnim un om pe care-l vedem pentru prima dată să stabilim cumva mai pe ascuns dar uneori chiar pe față cu întrebări foarte directe un echilibru, dacă se poate o relație stabilă, ce se întâmplă la început în acestă balanță care apare inevitabil relația poate că fie de scurtă sau de lungă durată. Întrebările sună indirect cam așa: Crezi în Dumnezeu? Crezi în extratereștri? Crezi în viața de după moarte? Apartenența politică? Desigur e un nivel mai înalt decât atunci când aveam 14 ani și, mie una, mi se puneau întrebările: Ce muzică asculți? (Grupurile Metalica, Depeche Mode delimitau) Ce citești? Ce prieteni ai? Ce culori îți plac? Mai nou: Crezi în covid? Mi se pare distractiv să-l pui pe covid lângă Dumnezeu, extratereștri, nemurire, dar oamenii vor să stabilească acest raport, vor să știe în ce tabără ești, simt nevoia acută să delimiteze, dar în același timp aici se termină și toleranța, exact în momentul întrebării. Culmea, voi răspunde da la toate. Orice semn de viață sau cel puțin viabil e recunoscut de la sine. Îmi amintesc de bunica, după moartea bunicului, seara când ne băgam în pat și când auzea un zgomot nefiresc, spunea că: Bunicul dă semne de viață! Și adormeam în sunete ciudate, umbre mișcătoare, ne obișnuisem cu granița dintre cele două lumi. După o vreme am mers cu bunica la biserică să-i facă o slujbă specială și de atunci totul s-a oprit, și sunete și umbre. Bunica era adepta: Morții cu morții, viii cu viii. Iată că și ea delimita, cele două talere nu trebuiau încurcate. Destinul este o ecuație matematică al cărei rezultat îl știm din start: moartea, dar a cărei rezolvare nu o puteam face și pe parcursul vieții ne tot întrebăm. De ce suntem așa supărați că nu o vedem? Ca în orice ecuație trebuie să vezi pașii. Dacă am lăsa natura să facă ce vrea ea ar ști tot ce e mai bun pentru noi. Jocul naturii este jocul lui Dumnezeu, dacă i te pui în față pierzi. Oare ce fac eu acum lângă tata? Opresc un joc sau jocul mă oprește pe mine?
*
O parte din mine era la el, nu o puteam lăsa moară, cum aș fi putut? Da, aveam în primul rând grijă de mine, de ce aș fi fost fără el, de ființa rămasă ciuntită.
*
Clopotele din mine vor mai bate încă o zi și încă una și încă una, așa la nesfârșit.
*
Încet și sigur undeva în mine încolțește un copac.
Când vrei cu tot dinadinsul să înnozi o iubire începi să te gândești la momentele frumoase, le găsești, da, sunt multe, legi za după za, dar ce păcat, eu una nu pot iubi doar momente, e ca și cum aș lipi un deget de frunte sau un ochi de genunchi, treaba asta făcută pe bucăți e înfiorătoare. Se pot croșeta fire cu materiale, se pot coase danteluri cu piele, peticești, împletești,mai sari un ochi, îl repari, dar când vine vorba de iubire sunt lacune mari, lacune care te înghit. Nu orice se cârpește, nu iubirea.
*
Pe tata cel mai des îl găseam pe culmi golașe, pe-acolo pe unde aveau vulturii cuiburi. Și ce-l făcea pe el fericit era că și eu puteam ajunge.
*
Toată copilăria tata a avut o sarcină, să rupă sau să taie pâinea la masă. Nimeni nu începea să mănânce fără el, mai ales că nu aveam nici feliile pregătite. Așteptam, dacă eu cu soră-mea eram deja așezate, mama ne mai tempera, acum se spală pe mâni, acum se șterge, vine, răbdare. Dacă aveam pâine făcută de bunica o rupea și ne dădea câte o bucată la fiecare, nu știu de ce pâinea era mai importantă ca supa sau ca friptura sau ca desertul?! De dimineața până la prânz totul se rotea în jurul pâinii, copaia, făina, cernutul, frământatul, dospitul, coacerea etc erau etape care se întindeau nu doar pe ore și pe toată distanța curții, bunica frământa în casa ei, se tot plimba prin curte după una, alta, apoi venea cu pâinea la mama să o pună cu ea în tăvi, dacă erau și colaci îi ștampilau cu crucea, apoi în grădină la cuptor. Pâinea anima pe toată lumea, eu cu soră-mea ne băgam mâinile prin cocă, pisicile miorlăiau și ele pe la picioarele noastre, câinele se gudura când ne vedea pe toate împreună, doar bunicul aducea lemne de foc, și tata rupea pâinea, ei doar asta făceau și totul strălucea.
*
Ne pregăteam de ceremonial, cine va spală corpul, cine va îmbălsăma, în ce cameră vom pune sicriul, ce rude vom chema, câte scaune aveam nevoie, ce mâncare vom alege, dacă e de post sau nu. După care soră-mea subit a spus: Dar noi? Noi cu ce ne îmbrăcăm? Și deodată întrebările ei ne-au făcut iar oameni.
