Vânătoarea

Epifanii și alte povești de-o pagină

Când o haită de întrebări, care de mai de care mai agresive, mai aspre, mai brutale mușcă din mine la prima oră a dimineții cu o poftă sălbatică, necontrolată, toate din toate părțile, nu fac decât să mă apar cu răspunsuri repezi, scurte, care nici pe departe nu sunt cele corecte. Nu am putut să răspund niciodată de ce, cu ani în urmă, din inerție sau trimisă de alții sau pentru că așa trebuia am părăsit satul aplatizat, de câmpie, dar și de oameni simpli din care nu răsărea niciodată niciunul mai semeț, cumva să aveam și noi muntele nostru. Toamna câmpia fumega din toate ungherele și mirosul de ars ajungea până în curte, ne intra în rufele puse la uscat, în casă, în plămâni, ne făcea tot una cu pământul, de aceea nici nu putea fi vorba să te rupi, așa cum auzeam profețindu-se: O să vezi, n-o să te mai întorci! Scrijelitura asta rămasă în mintea mea ca o pancartă: pe aici nu se trece, m-a urmărit tot timpul. Dacă exista ceva mai tare să mă sperie era această apocalipsă-imposibilă întoarcere. Așadar, crescută într-o uniformizare soră cu orizontul descurajant am plecat să studiez la oraș. În capitală, de regulă fumegau oamenii, supărări, neajunsuri, tristeți, toate mocneau la fiecare colț, poate și de aceea era mohorât în ziua când am ajuns. Numai că, azi mă întreb, dacă într-adevăr am ajuns.

Ploua ușor, un plafon de nori dens se lăsase atât de jos încât aveam impresia că venise noaptea, amintirea primei mele zile în București este a unei zile întunecate, zi care se ține după mine și azi, tocmai de aceea, cred că la un moment dat am vrut soare, mult soare. Aici, aveam să mă nasc din nou, cumva simțisem încă de pe peron că în mine zăcea altcineva, altă ființă care cum a pășit jos din tren a erupt pe neașteptate, ca o femeie care naște prematur și de frică că nu știe ce să facă strigă haotic, numai că strigătul meu era auzit numai de mine. Am regurgitat câteva zile la rând stările din gară și atunci mi-am zis: trebuie să-mi iau destinul în mâini, însă nu era ca și cum luam bagajele și plecam la părinți, nu, asta era ușor, ci trebuia să hotărăsc pentru mine, ceea ce de fapt nu am făcut, pentru că o sunam pe mama să decidă ea. Îmi plăcea să cred că Dumnezeu lucrează prin alții, prin mine nu prea simțeam că face planuri, așa că îmi era foarte simplu să o întreb pe ea. Ceea ce-mi amintesc că la Filosofie începuse să se studieze Emil Cioran, studenții scriau citate prin camerele de cămin, nimeni nu pronunța cuvântul fericire, nici nu ne gândeam, trăiam și atât, duși de zile ca de niște corăbii pe un râu lung și lat cu un destin știut, finalizarea studiilor. Într-o zi am încercat să portretizez ideatic femeia invizibilă care se afla la cârma mea, și care totuși nu era mama, îmi dădusem seama de cum merg lucrurile, nu era ea. Fusese o întâmplare nefericită acolo pe peron, când deși foarte tânără, fără vreo boală, cu o sănătatea de invidiat femeia care călătorise până la destinația finală se hotărâse să moară și să lase locul alteia, care răsărise subit, pe care nu o cunoșteam și pe care cu greu o putem ține în frâu. Cu destinul era mai simplu, nu doar că era cuminte și nu mă părăsea, îl simțeam mereu prezent, ca un câine docil care mă apăra, pe când ea nu. Sfârșitul ei brusc, accidental a fost un prilej bun pentru a scrie despre ea altfel aș fi rămas singură, așa amintirea ei vine și azi aici pe pagini. De ce a abandonat, de ce nu s-a luptat, nu știu, din ziua aceea aduc flori, cuvinte unui eu dispărut dar la care revin cum revin la un mormânt, cu regrete. Cine aș fi fost dacă nu veneam în București? Probabil că și azi este la fel, o femeie în oglindă la timpul prezent și două invizibile, una de ieri și alta de mâine, colaborarea dintre ele o numesc destin. Suflatul în sporii de păpădie, suflatul în buburuzele care se așezau pe mâini… mai țineți minte? Despre dispariții data viitoare, în clipa de față pe site-ul poliției române sunt 1080 de persoane adulte și 120 persoane minore date dispărute, acestea sunt tragediile și nu pierderile în subtil, scriitoricești, cumva doar pentru relaxare și ieșiri din cotidian pe căile cele mai simple și rapide. Ieșirea de incendiu numită scris pare mai mult pentru lași, pentru leneși. Eu una nu am fost niciodată prin păduri sau pe câmpuri să caut o persoană dispărută doar pe foi și tare îmi e frică că înghețul e foarte diferit. Revenirea la realitate înăbușă iar căutarea femeii pe care am abandonat-o în tren, poate că fantoma ei mă însoțește ori de câte ori călătoresc, și vorba bunică-mii: morții cu morții, viii cu viii!