Carmen Sorescu 
Qaddiš pentru Dumnezeu:
„– Înainte de a-ți spune câteva cuvinte, înainte de a face câțiva pași, cineva care zace în mine se trezește și-mi îmi spune să tac. Îmi arată alt drum, nu mă lasă să fac ceea ce aș dori, îmi pune piedici, tot felul de capcane, bariere. Ridică ziduri în jurul minții mele, aduce străjeri cât ai clipi ca într-un basm cu zmei și feți-frumoși. Cineva din mine plutește ca un mort deasupra apei, deschide ochii și se ridică. Cineva din mine care mă cucerește clipă de clipă, fără să am dreptul la niciun armistițiu, cineva mă doboară fără drept de replică. Presimțeam de la o vreme că nu mai merg cu picioarele mele, că mâinile sunt trase de sfori și cuvintele îmi erau amuțite dar am dat vina pe anotimp, pe schimbarea vremii, era ca o astenie de primăvară, ușoare amețeli și o stare de vomă mă luau din senin. Te-ai întrebat cine face toate astea? Cine nu mă lasă să vin la tine?! Și acum, în acest moment, când te întreb toate astea, trage clopote, strigă, ascunde întâmplările cu tine, darurile pe care mi le-ai dat le încuie în camere numai de el știute, din povestea cu tine a făcut un bol de cristal, ciudat de frumos, am surprins-o o dată când punea acolo un fluture negru, cred că era fluturele acela negru pe care l-am prins într-o vacanță în pădure. Deodată s-a făcut ca smoala, s-a lipit de mine, m-a ars, sângele îmi fierbea, mi-a zis să nu îndrăznesc să mă mai ating de lucrurile lui pentru că va săpa și mai adânc până-și limpezește fața și până se albește. Uite iar se crapă de ziuă și va încerca din nou să-mi taie, iar va fura și va ucide în numele meu, numai așa de ciudă, să fiu prinsă, încarcerată, de parcă temnița asta nu mi-ar ajunge. Aș vrea să mă ajuți să comit crima asta, singur nu pot. E ca o hidră care se prelungește în fiecare celulă, îmi ia aerul peste tot unde m-aș duce, nu mă lasă vin la tine, îmi fură pașii, acele câteva urme mici care ieri m-au dus spre ușă, vrea să nu-i mai vadă nici pe aceea, ceasul de pe noptieră, apa din vaze, florile mor la mine în casă. Chiar dacă se luminează se face noapte, mâinile trag singure draperiile, aruncă mâncarea, vrea să mă omoare. A mai încercat, care pe care mi-am zis azi, ajută-mă să omor omul care te-a cunoscut acum zeci de ani nu mai am nimic de-a face cu el, nu-l cunosc. E o străin care lâncezește în mie, miroase a iubire neîmplinită așa cum miros caii morți bâzâiți de muște, mâncați de viermi, miroase a animal de talie mare care ar putea hrăni încă o mie de ani toate amintirile cu tine, ajută-mă s-o omor, vino la mine. Vino și înfige-i un cuțit direct în inimă, acolo are toată plasma și funcțiile vitale. Ajută-mă te rog, singură nu pot, mă simte și mă ține de mână, nu-mi dă voie să am gândurile mele, viața mea, mă duce mereu pe banca aceea galbenă unde am stat cândva. Îmi arată vapoarele, barjele, îmi explică apoi ce este tangajul cu o memorie fantastică, la fel cum mi-ai explicat tu cândva cum se așază marfa pe vapor să aibă echilibru și-mi spuneai că dacă nu e marfă suficientă se poate pune nisip. Ei bine, eu nu am acest nisip, umplutura oarecare doar pentru tihnă și stabilitate nu am. Între noi doi e o clevetire și o ceartă permanentă pe acest balast, pentru că până la urmă el este acel nefolositor pietriș. Mă denigrează fără nicio ezitare oricând și fără încetare, nu mai am putere. În pendularea asta, eu-el, numai tu poți să decizi, vino la noapte și scapă-mă de el, aș vrea să sper că nu oscilezi și ții mai mult la băiatul de acum zeci de ani, el e mai mult defăimarea în sine, nu-mi dă drumul să vin la tine, mă ține închis în lumea lui bolnavă, cu oase și iar oase la gard ca pe un câine fără stăpân. Dincolo de rugăciuni, de cântece, de cuvinte el răzbate prin haine ca soarele prin cărți, mă dă de gol, se joacă cu focul, cu mine, ar sparge coaja, ar înmuguri, s-ar naște iar și iar și iar. Vino la noapte și ucide copilul care te-a cunoscut cândva…”
– Nu știu ce să zic, este ca un cântec între lamentație și chemare, un fel de ademenire…
– Mă gândeam că poate așa își face el curaj să vină la noi.
– Dumnezeu nu ucide…
– Bine, e vorba de-o ucidere metaforică, spuneam cu alte cuvinte să ne liniștească cu prezența lui.
– Și dacă nu înțelege metafore? Dacă are alt limbaj sau nu are deloc…
– Sigur că are doar ne-a vorbit acum câteva zile…
-Bine, am auzit o voce, dar ești sigur că era El?
– Dacă te ucide pur și simplu așa cum ai cerut căutând în tine copilul care ai fost și care l-a cunoscut cu ani în urmă?
– Dacă te ucide pe tine? Ha-ha! Tu până la urmă te ții după mine și-mi urmezi visele, poți fi la fel de bine luat drept umbra mea, masca mea sau chiar copilul care am fost cândva: Te-ai gândit la asta? Poate de tine vreau să scap?
– Nu poți face asta, e deja sinucidere!
– Tot voiam să te întreb: Ai observat că nu e niciun drum în jur, nu e ca și cum cineva locuiește aici și mai iese din casă, nu e nicio potecă, nimic, totul e un câmp și atât. Știi că se spunea că în drumul spre casa Lui vom întâlni o răscruce, că toți oamenii se opresc acolo, mai stau de vorbă și acolo fiecare decide încotro s-o ia, sau spre casa Lui sau înapoi acasa.
– Da, desigur că știu, poate că am venit prin altă parte.
– Nu, azi dimineață până să te trezești am fost prin împrejurimi, nici vorbă de vreun drum, cu atât mai mult de-o răscruce.
– Cum așa, toată lumea povestea despre asta, în toate poveștile din toate țările pe unde am umblat toți treceau prin asta… trebuie să fie undeva, aș vrea să merg și eu să mă conving, nu că nu te-aș crede, dar pentru ochii mei.
– Mergem când vrei și pe unde vrei tu!
– Hai să mai mâncăm niște mere și plecăm, lăsăm bagajul aici, nu ne va lua mult timp, să ne fie mai ușor pe drum.
– Pe drum? Asta e, cum spuneam, nu e drum, niciun drum, dacă îți amintești când am venit era de-a dreptul pe câmp, trecusem prin lanurile de grâu și apoi aici în poiana asta…
– Da, trebuie să o găsim, acolo era răspântia de care se spunea că acolo și numai acolo decizi dacă intri sau nu, vezi nici noi nu am putut să facem gestul pentru că nu am ajuns la intersecție.
– Bine, hai.
– Cel mai bine e să o luam prin altă parte, nu pe unde am venit.
– Da, cel mai bine.
Vremea era bună, înconjuraseră toate părțile și nu văzuseră nimic. La un moment dat se aud niște strigăte:
– Ajutor! Ajutor!
Tudor și Darius au alergat spre zona cumva lăturalnică casei, pe unde nici ei nu mai trecuseră, acolo au văzut 4 oameni, obosiți, cu hainele zdrențuite, murdari, arși de soare, doar unul dintre ei mai avea putere să strige, dar nu foarte tare, un strigăt înfundat ca al unui animal pe moarte, dar spațiul liber rezona vocea foarte departe mai mult ca un plâns de copil și pe măsură ce se apropiau cuvintele se distingeau mai bine.
– Noroc că am luat apa cu mine, spuse Darius. Și în timp ce se pregătea să ofere apă, omul care striga le-a spus, să nu vă duceți în zona aia, acolo e răscrucea.
– Și voi căutați casa?
– Da, și noi.
– Acolo e ceva de groază, sunt sute de oameni morți, alții pe moarte, eu i-am cărat pe prietenii mei până aici ca să nu ne molipsim de bolile care sunt acolo, viermii te mănâncă de viu, corbii la fel ciugulesc din oameni care încă mai respiră, să nu vă duceți.
– Nu se poate, nu poate fi așa.
– Ba da, dar nimeni nu spune adevărul, toți ascund asta, e care pe care.
– Da, așa e la răscruce te împarți în doua, ca două drumuri și nu știi pe unde să o iei, de aia unii rămân acolo împiedicați în ei înșiși, nu pot decide și mor.
Darius se uita înspăimântat la Tudor, Tudor la fel nu-și putea abține mirarea.
– Și cum e răscrucea?
– E și o fântână? adăugă Darius.
– Nu, nu e nimic.
– Răscrucea nu sunt două drumuri care se intersectează și care are o fântână cu apă, nu. Răscrucea aceea pe care o știți din povești nu există, este altceva. Acolo e doar un loc unde oamenii se opresc, pur și simplu, se opresc. Răscrucea poate fi oriunde. Chiar și aici, acum, chiar în clipa asta.
– Bine, și de ce sunt așa de mulți oameni acolo și nu sunt răspândiți.
– Nu știu, poate au venit toți deodată, dar acolo nu e niciun drum.
– Trebuie să mergem să vedem.
– Nu vă duceți…
– Ba da, hai, Darius.
(sursa foto: pixabay.com/illustrations/surreal-death-desert-dark-prison-143796/)
