Carmen Sorescu 
– Adevărul, în situația asta, este ca o armă cu două tăișuri, cum o dai el tot există.
– Eu am reușit prin emoția mea să-i construiesc și lui același adevăr care pentru el fusese invizibil. La fel și aici, adevărul în sine există dar nu se dezvăluia ochilor bolnavi. Nimic nu e fals sau simulat, adevărul meu a curs și prin el și tot așa de la anul 1 până azi, ajungem să credem fără să vedem. Da, anul 0 nu există, s-a trecut de la anul 1 î.e.n la anul 1 e.n pentru că în 0 nu poate avea viață nimeni, nici măcar adevărul, devine nul. Istoria ne-a învățat din mers că golul e mereu umplut cu ceva, 0, cel puțin aici nu există.
– Adevărul este un copil nou-născut care prinde viață din el însuși. Nimeni nu-l concepe, el există și atât. Adevărul se naște de câte ori e nevoie în ochii cui îl simte, îl caută sau îl dorește.
– Decorticarea măștii e de la sine înțeleasă?
– Te simți vizat?
– Adevărul e că adevărul nu se ascunde, ci e protejat.
– El poate nu ține neapărat să stea ascuns sub mască, dar masca nu-l lasă. Masca este interfața lui, folia protectoare. Dacă Ileana Cosânzeana stătea închisă în palat era pentru că era păzită și nu pentru că nu voia să fie găsită.
– Un act de magie la finalul căruia te întrebi: Ce-a fost asta? Când totul se desfășoară sub ochi și nu pot înțelege cum, când ești fermecat, vrăjit, atunci se întâmplă.
– Suferința e restul iubirii! Când totul s-a consumat și nimic din doi nu se mai împarte exact, nici ochi, nici mâini, nici inimi, nici cuvinte, rămâne inevitabil un rest. Restul acesta este ca o coadă de cometă care se va ține după tine toată viața; este formată din rămășițe, visuri neîmplinite, ele nu se împrăștie, nu se evaporă, nu i-au foc, nu se pulverizează, nu se rarefiază și mai ales nu se separă, se țin ca niște copii cuminți de fusta mamei.
– Faci ce faci și ajungi la iubire!
– Da, sunt adevăruri pe care nu le pot împărți cu nimeni, de pildă, cel de mai sus, chiar dacă-l exprim și-l povestesc mamei, ea nu mi-l poate lua cât ar vrea.
– Când eram mic și eram răcit, în pat cu febră, venea cu cana de ceai și-mi spunea: hai că am venit să-ți iau eu boala. Poate că reușea când îmi punea mâinile pe frunte sau poate că reușea cu ierburile pe care mi le dădea. Suferința fizică se poate stinge, asta vreau să spun, se termină într-o zi. Suferința ca rezultat al arderii totale a iubirii nu se vede cu ochiul liber, nu se combate cu ceai ci cu idealurile împlinite, dar cum astea nu se mai pot naște nu rămâne decât să se împrăștie ca piesele de joc– reziduuri pe tălpile oamenilor.
– Un act de magie la finalul căruia te întrebi: Ce-a fost asta? Când totul se desfășoară sub ochi și nu poți înțelege cum, când ești fermecat, vrăjit, atunci se întâmplă.
– În fiecare din noi zace un adevăr, un adevăr cuminte și necunoscut, un fel de animal de talie mare, pașnic, erbivor, care niciodată nu iese în poiana larg deschisă ci stă mereu ascuns.
– De câte ori am stat și ne-am întrebat: Oare ce dorim cu adevărat?
– Ziceam să te mai duci să iei niște mere, dar mie unul nu-mi mai este foame.
– De câteva zile suntem în luptă cu adevărul. Mă supără teribil că nu iese singur la suprafața apei; proverbul spune: numai paiele, gunoaiele stau ridicate deasupra, de ce ar sta adevărul, adevărul e piatră de moară, greu de cărat.
-Și vrei să se deschidă ușa de una singură. Ha, ha! Asta, da! Ar fi culmea!
– Adevărul desparte.
– După cum vezi ușa care stă ca un adevăr în calea nostră.
– Sinceritatea pune capăt, capăt unei eventuale întâlniri, capăt unei viitoare amiciții cu Dumnezeu.
– Există o primejdie a adevărului care vine dintr-un soi de frică.
– Acel moment pe care-l simți adevărat și frica nu te lasă să-l dezvălui.
– Preferi să nu știi.
– Eu, unul, prefer să știu, corida mi se pare cea mai bună soluție, cât ar fi de adânc cornul adevărului înfipt în mine și cât de mult aș sângera, prefer acest lucru agoniei minciunii.
– Din cauza asta stăm aici și nu intrăm, din cauza adevărului.
– Pendularea între adevăr și minciună, zbaterea când pe-o parte, când pe alta e mai traumatizantă decât puritatea adevărului.
– Asta și spun, cât suntem coerenți și ne dăm seama, să nu mai pendulăm. Fie ce-o fi. Să intrăm.
– Prefer, așadar, corida fugii, pentru că sunt conștient că adevărul mă va prinde din urmă și mă va călca în picioare, atunci ce rost.
– Adevărul e mereu reținut, nu vine direct în fața ta, de obicei e protejat, cum sunt animalele mari de fermă. E bine să treci în liniște pe lângă astfel de locuri, să nu fii alergat, pentru că adevărul e mereu auster, sobru și aspru.
– Și cum spunea Hadrian, când spui: A sosit momentul adevărului, te ia deja frica, nu te aștepți la ceva bun.
– Chiar așa și e, adevărul de cele mai multe ori e crud, al naibii de crud.
– Orice încărcătură are un balast, și adevărul și iubirea au impurități.
– Adevărul nu e acea lotcă din noi căreia îi dăm drumul pe ape. Adevărul e apa însăși.
– Dacă ne deosebește ceva de animale, nu era rațiunea ci sentimentele. Sentimentul de-a fi unic, liber, neîncorsetat, independent, îmbrățișarea, iubirea. Iubirea scoate animalul din om.
– Cu Iudeea am fost în momentul de vârf al iubirii, nu cred că se poate mai mult, cel puțin deocamdată.
– Fiecare iubire are un maximum al ei, un fel de vârf spre care îndrăgostiții urcă din inerție și inexplicabil, aproape orbi, aproape desculți.
– Desculți de orice teamă.
– Există o cotă maximă spre care fiecare om tinde să se împlinească alături de celălalt.
– Urcușul poate fi ușor sau anevoios în funcție de libertatea de mișcare a fiecăruia, pentru că una e să te îndrăgostești la 18 și alta la 40.
– Everestul este la locul lui pentru fiecare vârstă, doar traseul este diferit, unii o iau pe drumuri bătute pe unde sunt indicatoare și alții o iau de-a dreptul prin păduri sălbatice sau pe drumuri forestiere.
– Toți inepuizabili spre acel vârf ca niște soldați patrioți care vor să-și salveze pământul din ghearele cotropitorilor, care trec îmbrăcați prin râuri, care se zgârie prin arbuști fără să audă urletele lupilor, fără să vadă prăpăstiile, ca niște soldați cu pastila de cianură sub limbă, când nu mai aud focurile de armă, nici stai, nici trag.
– Când judecata nu mai există.
– Doar acel fior care conduce spre vârf mai bine decât orice general, acel fior al iubirii care ne scapă de foame, de frig. Vântul de-acum bate prin vene, el tresare porii și face sângele cald, emoția ne face să tremurăm, dar foșnetul ne și sperie și ne tulbură plăcut în același timp.
– În iubire răul și binele coexistă legate într-un lanț de origine necunoscută în jurul gâturilor noastre. De lanțul acesta ne ținem să nu cădem, ne ținem bine de el, cu bune și rele, nimeni nu se uită în vale să vadă de unde pleacă frisonul, îndrăgostiții urcă zguduiți de cutremure interioare spre locul acela: în siguranță.
– La poalele muntelui este o molimă, oamenii mor, goi, piepturile lor sunt găurite din interior de acea neputință, frică de-a urca spre locul ocrotitor.
– Noi am reușit…
– Când ești îndrăgostit toată viața se așază pe un făgaș mântuitor. Nicio piatră nu te atinge, niciun rău nu se întâmplă, în jurul îndrăgostiților se formează un câmp de forțe protectoare și aceștia urcă și urcă până dau cu capul de cer, fericiți, ajunși.
– Fericiți. Ajunși. Liniștiți. Împliniți. Imponderabili. Lipsa oxigenului de pe vârful iubirii face ca îndrăgostiții să respire unul din altul.
– Și se respiră, se respiră, până la epuizare, până plămânii se desfigurează, până mâinile se contopesc unele în altele, până carnea lor e carne de tun, pulverizată, și-n loc de lavă, vârful muntelui izbucnește-n celule umane care se lasă în jos ca niște fulgi ușori, ca o cenușă vulcanică care asfixiază. Și-atunci toți aceia de jos, cățărătorii, fug, nimeni nu mai vrea iubire, deși au râvnit-o atâta.
– Totul devine o lecție, cum să nu, cum să da.
– Fericiți. Ajunși. Înăbușiți. Țăndări. Doar niște ființe mici inadaptate acestei înălțimi.
– Fiecare iubire are un moment maxim al ei, ar fi bine să nu-l folosim niciodată.
– Odată cucerit, privești în jos, odată ce te-a înghițit vrei să scapi, iar coborârea este la fel, din inerție și inexplicabilă.
– Cel mai bine e să rătăcești prin păduri, să cauți flori, fragi și mure în fiecare zi, să te bucuri de luminișuri.
– Ce rost au marile iubiri? Era de fapt întrebarea…
– Păcatul ei este că afli abia la sfârșit…
*
Ziua aceea a trecut repede, limpede, niciun nor pe cer, nicio pasăre care să brăzdeze orizontul, ei doi și casa lui Dumnezeu, undeva acolo sus unde nimeni nu e de atins, priveau în larg și totul părea promițător. Cerul lăsase o pătură de stele și ei adormiseră cu gândul ca a doua zi să pregătească un dar pentru Dumnezeu.
(sursa foto: www.deviantart.com/
