Carmen Sorescu 
Ușa (IX)
-Da, știu acum îi găsești scuze, nu, sunt două specii diferite, eu în acest caz desigur aș vrea să fiu cal, mă regăsesc foarte bine, calul e seamănul meu.
– Suferința are o strălucire imorală, poate seduce până la decădere. Suferința prin voluptatea ei duce la viciu. Am întâlnit oameni care se trezesc într-o nouă zi special pentru a-și lua de la capăt suferința într-un vârtej inexplicabil, atrași de un miraj halucinant. Zi de zi într-un continuu desfrâu al durerii, într-o continuă etalare.
-Ca noi?
-Cum ca noi?
-Noi nu suferim?
-Noi?
-Nu avem casă, dormim sub cerul liber, nu avem mâncare, grădini, soții, copii.
-Mai devreme spuneam ceva de sacrificare…
-Nu cred că visul tău are legătura cu sacrificarea…
-Nu, cel puțin la început, dar a venit de la sine. Sacrificarea vine din virtutea visului…
-Te-am gândit vreodată la abandon?
-Abandonul nu este tot una cu despărțirea.
-Abandonul este lăsarea fără ajutor expunând persoana cu pricina la suferințe fizice sau morale. Așa cum am abandonat cei 4 prieteni mai devreme. Între a abandona un om și o dorință e o diferență.
-A nu se confunda dorința cu visul.
-După cum vezi visul nu ține de noi, e ceva aleatoriu, uneori m-am gândit dacă nu e chiar abstract…
-Abandonul e când cineva te lasă la greu sau în plină cursă a vieții sau pe un drum îngust și periculos și mă refer mai ales la cel drum îngust și periculos din mintea fiecărui om.
-Poate că drumurile din mintea noastră diferă, se despart la un moment dat.
-Abandonul e mai mult o lepădare la fel ca atunci când mergi pe stradă și un câine se ține după tine, după ce i-ai dat covrigul el continuă să se gudure prietenos și în ruptul capului nu vrei compania lui ciumată.
-Cu acest fel de câine se aseamănă cel care iubește prea mult, cu acest câine pestilențial și de-a dreptul impudic căruia nu i se mai suportă lipiciunea.
-Un îndrăgostit și nu numai și noi suntem la fel de ciumați pentru Dumnezeu, în sensul că nu scapă de noi.
-Ba nu, El chiar ne vrea, ne-a tot chemat înăuntru.
-Ne purtăm unii cu alții ca și când am fi nemuritori.
-Da.
-Și noi am abandonat crezând că mai avem timp să ne întoarcem, crezând că ei vor trăi veșnic acolo sub măr să ne aștepte.
-Nu am abandonat, ne-am salvat…
-Dacă s-ar fi descifrat în sânge data morții eram poate mai buni unii cu alții. Una era mai bine să știm că murim la o anume dată, alta este să trăim haotic ca și când am fi veșnici. Dacă acest corp uman simplu și-ar fi găsit un instrument, așa cum a inventat soluția dragoste pentru procreare, în sensul să aibă de câteva ori pe an un puseu din febra morții, de la simpla existență la filosofie lumea ar fi stat diferit chiar și învierea am fi privit-o altfel.
-Sau am fi simțit-o altfel.
-Am fi găsit ritualuri sau cine știe ce parastase pentru fiecare moment al morții zilnice. Ce bine ar fi fost să ne simțim moartea pe piele, zi de zi, la ore stabilite, masa de prânz va fi fost schimbată, ne-am fi luat liber în funcție de asta, copiii i-am fi dus la părinți în funcție de febra morții, am fi invitat prieteni acasă și poate am fi băut vin sau cine știe ce alte licori.
-Poate că în transa morții am fi văzut îngeri sau pentru câteva momente ne-am fi făcut îngeri.
-Am fi vorbit cu ei sau măcar poate i-am fi inventat, așa de plăcerea morții.
-Ha, ha.
-Multe se schimbau, poate clădirile, bisericile, forma patului, încuietorile de la uși, vizoarele. Poate am fi pus steaguri la geamuri ca în vremurile de holeră să anunțăm lumea că nu suntem disponibili.
-Delirul, desigur, ar fi avut conotații mistice sau erotice, cine știe cum ne-am fi dezvăluit, dezlănțuit în fața morții.
-Ce i-ar mai fi pus la punct pe ăștia care fac pe deștepții și abandonează fără milă când ei înșiși ar fi fost abandonați de propria viață.
-Iar începi… du-te și salvează-i dacă poți, ești liber…
-Treceam acum o vreme, știi până să ajungem aici, pe lângă casa aceea părăsită.
-Da. Iarba de la intrare era uscată, pereții decojiți, geamurile sparte, câteva plante crescuseră prin rama ferestrei.
-Așa arată și un om, se vede cu ochiul liber că nu mai este locuit. Ființa care altădată îl umplea nu mai este, nu mai are cine să-i ude viața.
-Abandonul duce la cea mai agresivă formă de sălbăticie și în sălbăticie nimic nu poate fi domesticit, ai văzut bine cum aruncau cu pietre.
-Adaptarea la situațiile noi și neprevăzute trebuie să se facă din mers. Nu e timp de învățat, când în mintea ta a apărut deja un bivol negru, imens, african, nu mai ai timp să mergi la doctor trebuie să-i faci față pe loc.
-Bivolul african este cel mai de temut animal din savană, negru, cu pielea lucioasă, coarnele unice, cântărind și 1000 kg, merge cu capul plecat nu pentru că nu ar avea mușchii mari să-i susțină capul, dar mai ales pentru a nu fi văzut, acest animal trebuie pus jos. Singura cale de scăparea din fața acestei dureri este apariția melancoliei, și-atunci se bat între ele, cu puțin noroc scăpăm doar cu ușoare zgârieturi. Abandonul trimite într-un colț al ființei, animalul lucios cu piele netedă este deja prezent și opune rezistență.
-Buruienile cresc multe și foarte înalte, într-un fel oferă protecție.
-Corpul e lăsat în paragină și precum casa pe lângă care treceam ieri și el are geamurile sparte, se vede de la mare distanță vraiștea din viața și mai ales lipsa, lipsa cuiva. Singurătatea mănâncă din propria existență, cu timpul corpul slăbește până când ajunge să se ascundă de ochii lumii, unde, dacă nu chircit tot în el însuși, acolo printre scaieții ocrotitori.
-Cine adoptă un astfel de suflet, nimeni, pentru că astfel suflet nu se mai poate descărca. Este de acum doar o armă defectă. Un obiect artizanal pe lângă care mulțimea trece mirată exclamând diverse interjecții: Vai! Uf! Oh!
-Vai! Uf! Oh! Așa e și iubirea.
-Eu însămi sunt controversa mea, nu pot rămâne izolat ca un eu tăcut, paralizat ci cutreier ca un râu locul unde să mă vărs. Nu mi-am putut explica niciodată de ce umblu să mă golesc de un preaplin nedefinit și de ce îmi place aproape nebunește să rămân sărac, aproape nud într-o desfătare mai mult cu trecutul decât cu prezentul.
-Probabil că puțini și-au dat seama că iubirea curată nu face oamenii curați, cu atât mințim, ascundem, inventăm și scormonim pentru a scoate din el doar cămăși curate.
-M-am întrebat cine sunt acești oameni care vor avea parte de mine, dar mai ales m-am întrebat care e criteriul pe care corpul meu îl folosește pentru a-i depista, pentru că unii sunt vii, alții morți.
-De multe ori acești oameni pot fi adevărate delte, pline de mâl și nuferi deopotrivă, adânci până la ființa mea sau seci precum sâmburii de nucă atinși de mană; alteori mă refugiez în mine și în văzul lumii, ca după orice viitură care s-a retras, toate mizeriile expandează în putrefacție.
-Cu timpul am descoperit ceva: foaia albă are capacitatea intrinsecă de a deveni om. Este și ea tot un fel de ființă superioară, de fapt cu mult peste condiția umană, acceptă orice, nu se supăra și mai ales atunci când scriu și o umplu de gânduri mă îmbogățește fără să vreau, mă duce unde sunt toate comorile, este un ghid perfect al călătoriei în mine.
-Corpul își secretă propria temniță atunci când are nevoie de el însuși; și așa, autoîngrădit, viciat, știrbit, îi e mult mai bine în propria întindere albă.
-Și acum mă miră preciza cu care știe momentul, mai întâi se înnorează până nicio rază umană nu mai trece, efectul de seră duce la înăbușirea spiritului, dar odată ce apar lacătele totul e paradisiac.
-Este un moment de trecere puțin neplăcut, dureros când ceva se alterează și când ce este în afara corpului devine grețos atunci grilajul apare ca o mlădiere.
-Sunt momente când mă pot folosi pe mine însămi, așa cum utilizez, de exemplu, o foarfecă sau un cuțit; sunt clipe când sunt o lamă ascuțită și încerc să supraviețuiesc, să salvez acel eu pe care am mizat și care știu că va merge cu mine până la sfârșit. Nu pot supraviețui doi în mine, odată și-odată tot va fi un mare război.
-Așa că ai grijă!
-Corpul este numai componenta estetică care perforează viața, lumea, dă și ia cu aceeași rigoare după un plan înnăscut.
-Desigur, nu toată lumea crede în acest plan nativ, pur, care nu se amestecă cu nimic. Defectul lui este invizibilitatea, dacă toți ne-am fi născut cu un plan al fericirii pe spate, scris, într-un fel sau altul, omenirea astăzi ar fi fost profund altfel, schimbată, poate mai bună și mai calmă.
-Cu propriul corp am o legătură aproape extraconjugală. Am sentimentul clar că nu-mi aparține și oricând mă pot descotorosi de el.
-Este numai un interpret, un traducător, singura manieră în care pot exista fizic.
-Corpul, prin toate componentele te ajută să te exprimi, este un reprezentant a ceea ce ești în interior. La suprafață lucrurile sunt foarte clare, știu ce greutate am, ce înălțime, ce sex și totul se desfășoară conform cerințelor viscerale. De aceea aspectul fizic al persoanelor nu mă interesează din start, așa zisa selecție se face după alte norme.
-Cu siguranță cea mai convenabilă călătorie, sigură și plină de surprize plăcute este în mine însămi. Aici mă pot deplasa la nesfârșit, fără limite, chiar și propriile granițe se pot topi de la sine făcând loc acelui șarpe insidios al minții să se strecoare în orice colț unde este hrană. Pot trece dincolo fără regrete, la fel de mine mă pot întoarce, evident, cu stricăciunile de rigoare, mă pot trezi pe cap cu câțiva îngeri schilozi pentru care sunt pregătită să plătesc oricât.
-Pentru astfel de călătorii suntem deja experimentați, pot cutreiera chiar desculț toate înălțimile, la fel de bine micimile.
-Numai că, singura ta micime este aceea de-a fi om.
-Corpul mărginește și din această cauză nu pot pleca oricând și oriunde vreau, are această vină a carnalității. În rest sunt pregătit pentru orice.
-Pentru orice?
-Da.
-Și pentru Dumnezeu?
-Da.
-Atunci intră!
-Totul e previzibil, deși terenul pare minat văd urmele pe care trebuie să merg.
-Până într-o zi când vine furtuna și nisipul acoperă toate semnele ajutătoare.
