Carmen Sorescu 
Când Darius a ridicat privirea la ușă nu mai era nimeni, cel puțin așa simțea, că de partea cealaltă nu mai respira nimeni sau poate fusese doar o halucinație, cert este că aerul revenise la normal, vântul trecea iar prin copaci și mai ales prin porii epidermei parcă și ei uitați deschiși.
-Mi s-a făcut frig! Era tot ce putea spune. Darius rămăsese înțepenit în fața ușii. Corpul i se răcise și nu se mai putea mișca.
-Parcă am fi niște hoți, așa ne-am ascuns… Nu am furat nimic, nici viața, nici moartea, poate iubirea puțin. Toate ni s-au dat, nici măcar nu am cerut. Bine că ne-am pus de acord, dar sper că nu reluăm șirul întrebărilor, rămâne cum am stabilit.
-Cum am stabilit? A tresărit Darius, readus la realitate.
………………..băieți iiiintrați, nu vă mai ceeertați!
Iarăși liniștea însăși se făcu stană de piatră, frunzele nu mai clipoceau, păsările înghețaseră în zbor, aerul nu mai era respirabil ci se făcuse o pâclă densă, numai că momentul pietrificării de data aceasta a durat mai puțin.
-Noi nu ne-am certat niciodată. Mă sufoc iar…
-Asta cred că și vrea să rămânem fără aer…
-Ar trebui totuși să intrăm.
-Dacă e vreo capcană la ușă, poate o plasă sau pur și simplu pământul ne e tras de sub picioare, ce facem?
-Păi nu asta am vrut, nu asta căutăm de 20 de ani, să ne fugă pământul de sub picioare, ai uitat așa brusc de ce suntem aici?
-Să ne facem curaj, asta am vrut, să lingem miere de pe cuțit.
-Până la urmă frica e precum întunericul, dacă nu o construiești nu o vezi, uite deși e noapte e foarte multă lumină aici, observi?
-Da, ia uite, răsare din pământ, cum oare e posibil?
-E real sau e un act de magie? Ce crezi?
-Nu mai cred nimic, 20 de ani am mers, am tot mers, din oraș în oraș, am dormit prin corturi, sub cerul liber, ne-am făcut bordeie în care ne-am crescut copiii, acum i-am lăsat de izbeliște, mamele lor la fel cine știe cum îi hrănește și noi suntem doar doi șobolani care ne unim cozile și tragem unul în stânga și altul în dreapta până ne omorâm între noi, noi ne facem din carnea noastră propria cursă… trezește-te, nu vezi ce se întâmplă cu noi! Unde vezi tu lumini răsărind din pământ?
-Ba da, uite, tijele acelea, par tulpini de plante sau torțe, nu te apropia să nu te arzi:
-Fără frică, ne-am ars destul până aici.
-Parcă e un blestem că am găsit ușa, mai bine nu știam de ea…ușa…privește, e un obiect în fața noastră, un obiect banal din lemn, cu clanță și înfățișare de ușă, e doar o ușă.
-Nu. E Ușa.
-Bine și așa, atunci să ne vedem de drum și gata.
-Da, exact așa, să ne vedem de drum.
-Numai că drumul nostru e pe aici, prin ușă.
-Niciodată nu am suferit îndeajuns, simt că mai pot.
-De ce spui asta, asta nu e suferință, e viață, iubire, poate moarte, nu e suferința, suferința nu e așa…ne recunoșteam, știm cine suntem, nu am înnebunit.
-Vino să te îmbrățișez, să ne strângem în brațe tare, să ne plângem de milă.
-Bine, ia-mă în brațe, dar nu-ți mai închipui lucruri care nu există.
-Asta spuneam. Dumnezeu e ceva pe care nu poți pune mâna. Legea a patra.
-Bine dar l-ai auzit vorbind și tu.
-Desigur, așa e, dar nu putem ajunge acolo.
-Ba da, trebuie doar să punem mâna pe clanță.
-Prefer să pun mâna pe tine, tu ești clanța mea, prin tine am văzut tot ce trebuia să văd, toată viața mea e legată de tine. Cerul răsărea peste umărul tău când ne trezeam dimineața din cine știe ce culcușuri, ochii mei dimineața se spălau în limpezimea alor tăi, tot ce am trăit până acum e Ușa.
-Cred că ești foarte obosit, nu, chiar am ajuns la Ușă.
-Tot ce am trăit până acum, ăsta e răspunsul…
-Suntem doar niște copii risipitori… așa ne-am înțeles, că nu ne aparținem nouă ci Lui.
-Și acum ce facem ne oferim ofrande aici jos în fața ușii?
-Cam așa ceva?
-Degeaba?
-Degeaba.
-Nu pot, nu pot fi degeaba, trebuie să fie o noimă undeva, hai să ne gândim.
-Ne-am gândit toți anii ăștia la darul sublim care zi de zi a crescut în noi, s-a înfierbântat arătându-ne drumul și acum ce facem? Stăm de vorbă…de parcă nu ne-ar fi ajuns 20 de ani de închisoare în corp, e timpul să ieșim, să ne vedem de drum…
-E timpul să ieșim…
-Da, nu ne putem întoarce, nu avem pe ce să ne mai odihnim, nu mai pot căra bagajele, umbra mi-e din ce în ce mai grea, mă ține legat.
-Vom fi primii care vom cădea.
-Amintește-ți: ori va fi ca înainte ori nu.
-Alegem necunoscutul…
-Da, așa am decis, ne lăsam pe mâinile Lui.
De dincolo de ușă se aud iar pași.
-Nu ar trebuie să ne fie frică.
-Frica s-a dus, frica nu e pentru oameni ca noi care au răbdat 20 de ani, pentru frică ne-am pregătit, așa că dacă e să fie frică, suntem cei mai în stare să-i ținem piept.
-Pieptul e ușa. Nu putem trece, nu putem trece de noi înșine, noi toți anii ăștia am construit ușa, noi am făcut așa de bine, masivă, înaltă, sculptată, noi am muncit la ea, zi de zi și mai mult de atâta noi singuri ne-am pus-o în drum.
-Ce vrei să spui?
-Exact ce auzi: Noi suntem ușa.
-Și cum trecem, eu știu bine câte cuie am bătut, știu sudoarea silnică cu care mă pregăteam pentru ea, era ca și cum mă pregăteam pentru mine.
-Așa am și făcut, am făcut o ușă pe măsura noastră.
-Trebuie să ne întoarcem să dăm jos fiecare cui, fiecare întrebare cu care am consolidat, așchie cu așchie.
-Încă 20 de ani?
-Poate…
-Abia când nu va mai fi ușa, drumul va fi curat…
-Când nu vom mai avea întrebări…
-Și de ce nu am știut de la început.
-Pentru că abia acum e începutul.
-Repet, așa cum îți repeta stăpânul cailor pe care i-ai îngrijit ca pe copiii tăi, anatomia speciei de scapă de prădători.
-Numai că el se referea la o femeie când spunea asta.
-Ca să poți domestici iapa trebuie mai întâi să domesticești calul.
-Numai că trebuie să știi cum începi domesticirea, unele iepe sunt de casă și ele pot face munci grele, anevoioase, altele sunt bune la viteză și rezistente la oboseală, ce vreau să spun este că trebuie să știm cu ce avem de-a face.
-Așa spunea, nicio iapă de casă nu se poate călări pe drumuri de munte, ea știe doar să care bagaje.
-Numai că el se referea la o femeie când spunea asta.
-Da, nicio diferență.
-Noi aici pe cine hăituim dacă nu pe noi înșine, să fim cu milă, să știm cât să lovim.
-Nu simțim durerea, măcar cu asta ne-am ales de-a lungul timpului.
-Așa că ar trebui să ciocănim, ce ni se poate întâmpla? De ce trebuie să fim pregătiți de durere când vine vorba de Dumnezeu?
