Carmen Sorescu 
Pe de-o parte ar fi vrut să deschidă, pe de alta i se făcuse frică, o frică neașteptată, orbitoare ca și cum soarele ar fă căzut brusc de pe cer, la fel ca atunci când era copil și-l prinsese la furat de cireșe. Transpirație rece îi trecea pe spate și se simțea ca în clipa când nu știa cum e mai bine, să rămână sau să sară din cireș, de ambele părți îl aștepta ori bătaia groaznică de la taică-său ori cea de la paznic, așa că dacă ar fi ales să deschidă ușa revelația lui Dumnezeu l-ar fi înfricoșat în egală măsură cu fuga, dar corpul nu făcea decât să curgă nestăvilit, învolburat, aproape gălăgios spre ușă. Ușa era așa cum o visase, din lemn masiv, cu pirogravuri, încrustații, cu o clanță metalică pe care se distingea câteva basoreliefuri, ușa însă nu era numai decorativă ea avea aspectul de temut al unui mare acces într-o lume atotcuprinzătoare, mai ales datorită hubloului prin care se vedea un drum frumos de țară, cu lanuri de grâu. Ferestruica fusese special concepută spiralată astfel că după câteva minute se crea iluzia întoarcerii drumului în chiar ochii privitorului, în același timp ușa putea fi și preambul și trecătoare în care oricine s-ar fi împotmolit cu siguranță cu bagaje cu tot.
-Darius, mai cară și tu, am obosit!
-Bine, lasă-le în spate că le ridic eu.
În bagaj avea toată casa, munca de-o viață, tot ce strânseseră 20 de ani de pe drumuri pe unde munciseră ca zilieri. Munciseră de toate, construiseră case, podețe, crescuseră bovine, oi, chiar dormiseră cu ele pe timp de iarnă, căci era mult mai bine la respirația și căldura animalelor decât singuri între câțiva saci de paie, și asta cumva îi îmblânzise mai mult sau cel puțin ei între ei era armonie plenară care se încadra perfect în spațiul dintre viață și moarte.
Tudor și Darius erau frați dar mai ales prieteni, mama nu și-o cunoscuseră niciodată, așa li se spusese că sunt frați, dar nu aveau nicio dovadă că femeia căreia îi spuneau mama îi și născuse. Poate că lumea le spunea că sunt frați doar pentru că erau mereu împreună, semănau așa cum seamănă toți copiii când sunt mici și timpul petrecut împreună așază pe fețe riduri comune și mai ales dacă tot timpul vezi aceeași oameni, asculți aceleași povești apare tendința naturală a acelorași gesturi și expresii, o imitație dată de soartă. Când respiri același aer, bei lapte de la aceeași vacă, mănânci același fel de mâncare, treci prin aceleași întâmplări, dureri este foarte ușor ca oamenii să se asemene între ei. Numai la iubire erau puțin diferiți, se fereau de ea de mici copii, citiseră într-o carte: A iubi este la fel cum ai linge miere de pe lama unui cuțit. Cu timpul râdeau și făceau glume între ei cum că ar fi bine să ia cu degetul direct din borcan și cuțitul să-l folosească doar la luat gâtul unor animale. Așa s-a făcut că orice femeie tânără, frumoasă și mai ales disponibilă, fiindcă nu erau genul să caute special ci doar ce ieșea în drum, așa cum ieșea căprioara în câmp deschis, doar aceea era prada, ei bine, da, acea femeie era lamă de cuțit de care trebuiau să se ferească. O puteau folosi doar ca instrument ajutător pentru hrana vârstei dar în niciun caz iubirea nu era linsă de pe cuțit. Iubirea nu era la nivelul pământului și știau asta tot de mici, iubirea nu creștea ca iarba și nici precum căprioarele, iubirea era asemenea timpului peste tot și niciunde, puteai trece prin ea fără să o bagi de seamă, o puteai călca în picioare și apoi să-ți pară rau pentru că iubirea nu striga cum striga femeia aceea: Luați-mă cu voi și voi fi a voastră și carne și oase. Nu. Iubirea este ceva pe care nu poți pune mâna. Prima lege, spunea Darius.
-Dacă era după tine, acum nu doar că aveam bagajele astea, mai aveam și câteva femei…
-Ei, era bine, făceau focul, ne ținea de cald.
-La fel ca oile de care abia am scăpat?
-Da, recunoaște, că iarna a fost foarte ușoară cu ele.
-Aici locuiește Dumnezeu!
-Poftim?
-Aici locuiește Dumnezeu!
-Ce e asta?
-Așa scrie pe ușă! Citește și tu…
Tudor ridică privirea și înțepeni, se făcuse la fel ca ușa, deodată rece, masiv, pregătit de orice vicisitudine, numai că prin lemnul din care era el făcut curgea sânge, grimasele căpătaseră forma unor mici încrustații în carne și corpul luase alura galben-maronie asemănătoare unei cherestele gata pregătite pentru întrebuințare.
-Suntem aici, suntem aici…
-Am ajuns, în sfârșit.
-Nu-mi vine să cred, nu ne-a mințit, aici era…
-Da, am găsit, după 20 de ani, dar am găsit…
Ei trecuseră defileul și știau că nimic nu era mai rău decât să fii încolțit de zeci de lupi, că moartea avea ochi strălucitori și dinți ascuțiți, exact, dar exact ca lama de cuțit, da, aceea de pe care lingi miere, și toate astea în noaptea aceea îi tulburaseră încât erau ferm convinși că moartea e o piedică și cu atât mai mult ar fi trebuit să scape de împotrivire. Dar cum să scapi de moarte, cum să scapi de ceva ce nu ai, de moarte scapi numai când e grămadă pe tine, mai glumeau ei. Asta doreau să afle când aveau să deschidă ușa. Dar poate că trecuseră de multe ori pe lângă moarte, poate nici nu o simțiseră cum se strecurase pe sub haine insidioasă, calmă și languroasă, poate că o purtau deja cu ei sau poate că nu. Nu. Moartea este ceva pe care nu poți pune mâna. Legea a doua, spunea Darius.
-Bate tu!
-Hai mai bine să ne gândim puțin cu ce începem?
-Bine, eu credeam că de atâția ani, ai întrebarea deja pe vârful limbii…
-Ba da, dar tu ce ai întreba.
-Eu?
-Ei bine, l-aș întreba direct: De ce murim? Și mai ales fă ceva pentru asta, poți?
-Ce adică? Moartea nu doare, ai văzut și tu, vine calm, încet, zici ca atunci se naște și nu știe nici ea ce are de făcut, e ca un sugar.
-Da, ca un sugar ce învață al naibii de repede de unde vine laptele…
-Toți învățăm când ne naștem, e un reflex.
-Bine acum nu vorbim de naștere, ar fi culmea…
-Cred că e inevitabil.
-Să-l întreb atunci altfel:
-De ce e viața așa de scurtă sau cum?
-Sincer, ăștia 20 de ani, m-am cam săturat de ei, au fost prea mulți și așa, știu, arăt ca un fierar, dar asta mă face să înțeleg mai bine cum trebuie trăită viața, la fel ca fierul topit, trebuie s-o lovești la timp, altfel s-a răcit și nu mai e bună de nimic.
-Da, potcoave de cai morți…
-Hai să ne gândim, devenim hilari, poate iese și ne întreabă ce naiba căutăm aici sau poate ne spune că-l deranjăm.
-Ce naiba? Așa ai zis?
-Da, chiar așa.
-Eu îl întreb așa: -De ce ne naștem?
-Da, vezi, cred că e mult mai bine așa.
-Toată viața am trăit cu gândul la acest moment, la această clipă și îmi dau seama că nici nu am trăit, acești 20 de ani i-am trăit pentru oricine numai pentru mine nu, am trecut prin viață și nu am simțit-o. Are miros? Are gust? Nu. Viața este ceva pe care nu poți pune mâna. Legea a treia, spunea Darius.
-Am vrut să-l întrebăm de viață, de moarte, de iubire și acum ne dăm seama că sunt intangibile și cum oare să-l întrebăm despre lucruri care nu sunt palpabile, dacă o să zică, vă dau eu să încercați, cine linge lama de cuțit și mai ales de unde vom ști ce este pe ea? Poate e viață, moarte, iubire, cum le distingem, ne poate păcăli foarte ușor.
-Bine, noi nu batem la ușa unui trișor, din start batem la ușa ușilor.
-Eu în clipa asta mi-am dat seama că nu mai vreau să știu nimic, îmi este totul foarte clar.
-Ce? Ce îți e așa clar?
-Ca să înțelegem ce vrem să-l întrebăm posibil să ne invite să luam loc pe un fotoliu și să ne trimită puțin în lumea de dincolo să simțim.
-Nu, nu cred, eu cred că ne va explica așa cum ai explica unor copii mici.
-Aștepți și bomboane?
-Cred că întrebările sunt ridicole mă simt ca un copil de 2 ani la ușa asta, chiar ne va da niște acadele, ne va bate pe creștet și ne va spune: Mai creșteți copii, mai treceți peste 20 de ani…
-Peste încă 20 de ani poate vii singur sau poate nu mai suntem niciunul viu până atunci.
-Ssssssssssssssssssss, se aud pași!
-Da, ce ne facem?
-Hai să ne ascundem.
-Bună idee…
…………………se audeeee cineeeeva aiiiici?
Liniștea însăși se făcu stană de piatră, apa râului nu mai clipocea, păsările înghețaseră pe cer, vântul nu mai bătea, aerul nu mai era respirabil ci se făcuse o pâclă densă care le astupase gurile ca niște bulgări de vată.
-Mă sufoc, mă sufoc, nu mai am aer!
