Carmen Sorescu 
– Când ieșeam din biserică era deja întuneric și parcă poposisem nou în oraș. Încercam cu greu să-mi amintesc străzile, noroc că pașii mă duceau singuri și mă trezeam acasă ca printr-o minune. Dacă mă întrebi azi cum ajungem, află că nu știu să-ți răspund. Pentru momente bune eram un om străin pe străzile pline de cerșetori din jurului locului sacru pe care, desigur, trecusem cu câteva ore înainte dar nu-l mai recunoșteam, pășeam parcă într-o lume care nu avea de-a face cu mine.
– Și totuși lumea asta mizeră îți dădea să mănânci, mizeria te ținea viu.
– Adevărat. Numai că e greu de spus dacă mă făcusem laolaltă cu ei toți, deși mâncam din același castron nu eram eu, era doar un animal care supraviețuia pentru ceva, pentru cineva.
– Zgomotul străzii, mirosul de pâine caldă, toată aglomerația urbană îmi spunea: Bine ai revenit.
– E ca și cum aș lua lecții de moarte! Prin aceste diverse modalități ajung în același punct final al epuizării totale. Apoi slăbit, ca după o iarnă lungă, când orice animal care iese în poiană și își reia rostul, năpârlește de ce e vechi, pune câteva kilograme de carne pregătindu-se pentru primăvară. Și după ce totul a fost desăvârșit și uitat, revin din nou să-mi mai îmbrac moartea ca și cum m-aș întoarce la o femeie pe care o iubesc.
– Am năpârlit noi de multe. Îmi amintesc că pe Iudeea nu o puteai privi în ochi.
– Când îmi place o femeie nu o pot privi în ochi, efectiv nu am puterea să o fac pentru că deja privindu-o eu îmi inițiez călătoria mea, ea habar nu are ce i se pune la cale, și știu că va fi strivită ca un animal de tracțiune, știu ce va urma, ce chinuri, ce agonii.
– Îți e milă?
– Într-un fel, într-un fel mint.
– De ce nu ai rămas cu niciuna pâna acum? Asta știm…că le-am iubit, nu am mințit prea mult.
– Dar știam că le vom abandona de la început.
– A spus vreuna că vrea să meargă cu noi? Nu! atunci? Toate sunt niște răzvrătite, și ele mint la rândul lor, vor doar copii și tați să le aducă mâncare. Una singură nu a vrut copii și a înțeles scopul morții mele în ea, Iudeea, pe ea am iubit-o, singura.
– Despre foaia albă nu pot spune același lucru, cu ea am mai mult curaj, întinsă, albă și infinită, într-un fel legată, știu că nu poate pleca și adulmec cerul ei precum corbii prada. Dacă ar vorbi, foaia albă, oare ce mi-ar spune și ce fel de ochi ar avea, i-aș putea privi sau aș da bir cu fugiții. Cumințenia ei mă mulțumește ei într-un fel pervers.
– Adevărurile acelea lungi, tomnatice care mă cuprind uneori din senin și care aduc cu ele o liniște monumentală și o indiferență față de lume la fel de înaltă, de astea îmi e dor.
– Când privesc din acest loc, pe care de altfel nu-l pot localiza foarte bine, unii spun din înaltul ființei, poate mai degrabă din adâncul ei sau de undeva de unde puțini ajung, adevărul devine echivalent cu moartea, moartea aceea a condiției umane, așa se spune îm cărți: condiție umană, când mă întreb cine e în mine și de ce acest patos pentru propria părăsire.
– Faptul că am mers 20 de ani e tot un fel de părăsire. Noi doi am părăsit din capul locului, indiferent că am stat într-o casă 2,3 ani, era deja părăsită, deși o locuiam fizic, noi nu eram acolo.
– Ei bine, dacă zici tu, eu nu am cum să scap de corp, de multe ori m-am întrebat dacă aș fi simțit acest adevăr și din alt corp, de animal sau de floare.
– Cred că și florile au simțuri foarte speciale, poate că aud și ele, desigur că aud pentru că la vibrații de sunete ele se mișcă ușor deranjate, deși nu au aparat auditiv percep zgomotele, asta se întâmplă și cu mine, deși nu am organ pentru adevăr îl simt imediat.
– Într-un fel e de groază să spui asta știind că nu vei fi înțeles prea bine, noroc cu figurile de stil care camuflează pe ici pe colo ca totul să pară literatură, dar în fond este adevărul.
– Adevărul este omul acela acare a avut curaj să meargă în pielea goală pe stradă, restul sunt haine; sau mă rog, cuvinte.
– Cred că e mai rău să fii gol de haine decât gol de cuvinte. Noi acum ce făceam pe căldura asta fără cuvinte?
– Adevărul, deși așa de bine cotat, are prostul obicei să se ascundă. El interferează cu masca de cele mai multe ori.
– Dar masca apare de la sine chiar din nevoia de-al proteja, atunci adevărul joacă acel rol de erou legendar, de acel ceva, undeva, utopic, omniprezent și omnipotent; el în sine chiar există dar nu se dezvăluie.
– Ne face adevărul vulnerabili?
– Se pare că da.
– Niciodată nu mi-a fost teamă de vulnerabilitățile mele, tot timpul în corpul meu se văd nișe, se văd locurile deschise, precare, fără apărare, pe unde pot fi atacat. Dar chiar asta e întrebarea? De ce să-mi fie frică de atac, de sensibilitățile care mă compun?
-Pentru că oricum ele pot sugruma și singure fără a fi nevoie de cineva din afară.
-Tot ce e mai fin și friabil este liber și descoperit, doar un animal sălbatic poate călca în picioare asta.
-Și slavă Domnului am avut parte de mistreți care au scrumat cu râtul până au găsit câteva nimicuri și au plecat. Dar pământul se reface, și cum spuneam mai sus, nu e vorba de un porc râios pentru că uneori chiar propriile fragilități se pot întoarce sub forma unor cutremure.
– Cert este că adevărul nu poate fi dizlocat.
-Îl purtăm mereu în sânge.
-Îmi imaginez acest adevăr ascuns ca o peșteră undeva în muntele numit corp, stalactitele aici pot fi lacrimi sau alte dureri, și oare când intră cineva într-o peșteră ce vede prima dată dacă nu aceste frumuseți. Desigur adevărul dragostei mă destructurează, nu mai pot fi privit ca un tot impenetrabil ci doar bucăți, și cu cât sunt mai multe părți dezlipite devin casant, fărâmicios.
-Adevărul fragmentează și asta trebuie ascuns.
-Trebuie să rămânem ghețari, să nu ne destabilizeze nimic din banchizele volatile, haotice, care suntem.
-Cel mai bine se stăpânește peste haos.
-Și iarăși revin la frica de a fi atacat și de a fi stăpânit când apare subit masca.
-Te simți cumva masca mea, spune Darius, ești masca mea? Spune să știu.
-Spui asta doar pentru că eu sluga, că eu servesc dorințelor tale zi și noaptea, credeam că suntem prieteni.
-Există adevăruri, clare, vizibile, palpabile și adevăruri care doar par neclare pentru că sunt invizibile și nepalpabile. Existența ambelor este admisă ca reală, însă pentru cel de-al doilea tip de adevăr trebuie să descoperi, ori singur, ori ajutat.
-Mai îl știi pe Hadrian?
-Da, ce om!
-Când ajunsesem acasă el mi-a spus: Ce frumos, azi am văzut și perușii. În ziua respectivă eu remarcasem pe zidurile unei clădiri câțiva peruși care stăteau agățați, prinși cu ghearele chiar de crăpădurile zidurilor și mâncau var. Atunci i-am spus: Ia uite, niște papagali acolo pe clădire. El s-a întors din drum, dar vădit nu a văzut nimic din ce-i spuneam pentru că a avea o miopie severă, a zis, doar: Da, da; deși știam că acel da era din politețe. Am stat cinci, zece minute și ne-am uitat, pentru mine era prima oară când vedeam peruși în libertate, el îmi ținea companie și se uita într-un fel de gol, dar în aceeași direcție cu mine. Când m-am întors și i-am zis uite au zburat dincolo și el s-a întors, crezând pe drept cuvânt ce-i spuneam, dar papagalii nu-și părăsiseră locul inițial. Seara când ne-am întors Hadrian mi-a spus: Ce frumos a fost azi, am văzut și perușii, m-am oprit din spălat podeaua. Cum i-ai văzut? Și el a răspuns: Dacă i-ai văzut tu, i-am văzut și eu. Părea foarte bucuros, cred că încă mai avea în minte bucuria și mirarea mea care deblocase și în el un sentiment de mulțumire.
