Carmen Sorescu
Pe zi ce trecea îi era din ce în ce mai clar: trebuia să trăiască.
Nu conta cum și de ce. Se lega de copii, de școală, note, viitorul, de nevroza soției care trebuia tratată și pe care el singur se oferise să o diminueze, pentru călătorii, cărți, părinți, unii prieteni, dar erau zile când trăia numai pentru liniștea pe care o avea când dezgropa unele amintiri din tinerețe. Era în acel moment doar un memory stick de metal care stocase toate lucrurile frumoase și de fiecare dată când folosea acel scroll imaginar, se întâmpla când închidea ochii, i se derulau plăcut prin creier, lin, ca o barcă în derivă tot ce stocase ani de-a rândul. Chiar dacă mintea lui era un ocean tulbure, plin de rechini, știa că putea, încă mai putea să le prindă cu plasa adecvată a relaxării. Doar că, așa-zisa lui cameră, mobilată doar cu un pat, de la subsolul casei în zilele următoare fusese transformată în cămară și fusese repede umplută de conserve. Îi mai rămăsese doar șezlongul și soarele care i se lipea de față ca sugarul de sânul mamei, mai avea încă un loc, ce e drept, mult mai mic dar din care se putea ridica din lanțuri să plece iar în căutarea anilor pierduți. Chiar asta îi venise în minte, Swann, de Marcel Proust, când: ani de-a rândul se culca devreme. Își amintea cu plăcere de carte, folosită mai ales drept somnifer, când adormea cu ea pe pernă și nu se mai trezea decât dimineața, încurcând pentru o vreme starea lui cu cea a autorului. Toate rândurile pe care le citise noaptea acum se prelungeam în gândurile lui și, nu de multe ori, chiar nu mai știa dacă sunt ale lui sau nu, trebuia să recitească când era viu. Așa îi venise în minte să se exprime, când era viu, pentru că atunci când citea era cumva mort sau cel puțin drogat, nu-și mai aparținea, iar acest lucru i se întâmpla și când adormea. De aceea, diminețile erau foarte grele, corpul era mai mult o piesă grea și rezistentă, din oțel, un fel de ancoră căreia, desigur, îi plăceau adâncimile. Erau greu de urnit. Multe cabluri trebuiau să-l scoată la suprafață. Când încă mergea spre bucătărie, unde avea să-și facă o cafea, Andrei, încă mai resimțea durerea eliberării, își îndrepta spatele ca și când Andre Gide și toată lumea lui îi intrase prin corp ca razele prin geam și luminaseră toate bubele care trebuiau vindecate, știa ce avea de făcut pe ziua în curs. Platanul din fața casei încă mai avea fructele uscate, și se gândea, poate de aceea mugurii întârzia să apară, nu mai aveau loc. Sperase ca toată iarna din cauza ninsorilor și a frigului acestea să cadă, dar nu se întâmplase, și acum, când în jur mulți copaci erau verzi, platanul nu dădea semne că revine la viață. Poate că așa se întâmpla și cu amintirile lui din tinerețe, erau tot un fel de fructe uscate care nu reușiseră să se desprindă și în locul lor nu se iviseră altele noi. Ar fi fost frumos să fie așa, mintea un copac care ar fi înverzit în fiecare an la momentul lui. Acum însă, cu cana de cafea în mână, îi era mult mai ușor să-și privească mâna ridată, insuficient hidratată sau îmbătrânită, decât să-și mai pune întrebări legate de platan. Avea impresia că tot universul uneltea alături de amintirile lui, tot ce se întâmpla în jur nu erau decât factori benefici ca ele să crească și să crească, zi de zi, cât mai mult, ca o iarbă grasă care să-i întunece mintea și din care să nu se mai distingă până la pierzanie. Așa cum, atunci când era mic, punea grâu la încolțit în capul unei păpuși de cârpă. Fiecare membru al familiei avea capul lui care trebuia așezat la fereastră pentru ca boabele să aibă lumină și din când în când udat. Așa făcea cu amintirile, în fiecare dimineața când bea cafeaua avea obiceiul să se uite pe fereastră, fără să-și dea seama că de fapt la scoate la lumină și de fapt le uda zi de zi cu acest gest. Fiecare astfel de zi era ca recitirea aceleiași pagini, ajunsese să învețe pe de rost, fiecare bolborosit de apă în ibric, fiecare trosnet de parchet, fiecare geam deschis, urmau aceeași secvență de ani de zile. Amintirile, și ele, aveau locul lor aici lipit de perete cu privirea când spre platan, când spre grâu. La ora aceea destul de matinală când își împărțea și corpul și mintea cu pereții, se gândea tot mai des la întrebarea: dacă un înger i-ar da întâlnire, s-ar fi dus? Între Biblie și un măr roșu, ce ar fi ales? Amintirile iar dansau în jurul capului ca o tiară de spini. Pe zi ce trecea îi era din ce în ce mai clar: trebuia să trăiască. Afara era ceva vrăjitoresc, irezistibil prin care trebuia să pătrundă, să-și facă loc ca printr-un tren plin la refuz de pasageri, să dea din coate, să se împingă pentru un loc. Un loc mai bun, de data asta. Așa a și făcut, a lăsat cafeaua, pe jumătate băută, gustul amar încă îl însoțea dând o tentă și mai închisă cerului. Pe străzi era liniște, aceeași liniște de care-și dorise să scape, i-ar fi făcut bine sunetul unei ambulanțe, ar fi spulberat coroana de ghimpi ca se ținea după el ca pilitură de fier. Dar totul a fost întrerupt de o fetiță de vârstă preșcolară care avea în mână o înghețată și care, imprevizibil, se pusese zid în fața lui dorind să pună o întrebare pe care nu o mai nimerea. După câteva bâlbâieli s-a lipit de Andrei murdărindu-i hainele. Poate că așa făcuse și el pereților de acasă, zâmbea, întrebând-o ce dorește. După o maimuțăreală și câteva cuvinte scose cu gura plină de înghețată arătă cu degetul spre fântâna Hygiea. Pe aici era drumul lui, zi de zi, pe lângă cunoscută fântână din Hamburg. Era o zi banală, ca oricare alta, dimineața soarele se desprindea greu, foarte greu de pământ ca un copil care e luat de lângă mamă și dat spre înfiere, mașinile vecinilor fuseseră parcate identic la fel de ilegal, pe băncile din fața casei erau aceeași oameni, chiar dacă unul murea, imediat altul îi lua locul, un nou pensionar se ivea la orizont. Tot circuitul în natură nu fusese întrerupt de nimeni niciodată până la fetița cu înghețată, ea se băgase în fața lui ca o za care avea să lege, fără ea nu ar fi fost nimic.
