Fiecare om are o altă realitate, un fel de umbră nedespărțită, fie în trecut, unde se plimbă agale printre amintirile care fumegă putrefacții așa cum se plimbă prin cimitir printre crucile cunoscuților citind cu atenție numele, anul nașterii, al morții; fie în viitor, aici e șantier, mereu se construiește ceva, se pun cărămizile unei case, se plantează copaci, flori, se văruiește, albinele bâzâie, e liniște și pace, și aici e un loc sigur. Mie una aici îmi place să stau, simulez în această capsulă viața de zi cu zi așa cum simulează astronauții înainte să plece în spațiu după care revin la treburi ca și când nu s-a întâmplat, ca și cum nimeni nu m-a văzut. Vai de cei care nu aveți un loc de refugiu, da-ți drumul la minte, slobodă pe străzi și câinele din ea va găsi un adăpost. Nu omul va supraviețui ci acest animal, el e făcut să miroasă, să caute neîncetat. Vai de cei care nu mai aveți sălbăticiunea… Animalele de pradă nu se vaită, ele pândesc și atât, până înhață. Ele lasă urme intenționat, pun capcane, iar dacă sunt rănite tac. În laț dacă faci zgomot e fatal. Fiecare om are un refugiu, fie în citit sau scris, fiecare om are o porțiune ridicată în mintea lui, o movilă de unde poate privi în liniște în ce parte dorește.
Când eram mică și se întrerupea curentul electric, mai ales iarna, vara nu-mi amintesc, stăteam toți patru într-o cameră la o lampă cu gaz, tata citea, mama croșeta, eu cu soră-mea inevitabil ne mai plictiseam și începeam să facem cu palmele umbre pe pereți, diverse flori sau animăluțe. Pe ea o izbucnea râsul nu de forma apărută ci mai ales de chinul meu de-a reuși să fac perfect figura. Liniștea era spartă de aceste cioburi cristaline ale râsului ei, apoi o auzeam și pe mama ceva mai discret, înfundat, mama parcă râdea în ea să nu deranjeze, tata își vedea de-a lui, eu nu scoteam o vorbă, la fel ca acum.”La fel ca o umbră, câteodată sunt, câteodată nu sunt.” – Rumi. Îmi făceam temele, tata mă chinuia cu Misterele Parisului, nu de alta dar când îl suna amicul lui de șah inginerul Neață și în politețea lui întreba de fiecare în parte, când a aflat prima dată că Manuela citește Misterele Parisului (am auzit și eu din receptor) un fel de sunet de maximă mirare și aprobare s-a răspândit în toată casa și nu s-a mai risipit până azi, sunet pe care numai inginerul Neață îl făcea și numai la chestiuni extraordinare, pesemne că tata era dependent de acest răsunet care se imprimase nu doar pe ziduri ci și în viețile noastre. Zgomotul acesta rămânea mult timp în cameră chiar și după ce ei terminau convorbirea, un fel de ecou pe care îl simt și azi, și de care, l-a fel ca tata am ajuns să fiu dependentă toți anii de școală generală și liceu. Și acum mare ori de câte ori ajung acolo și deschid ușa acelei camere aud parcă acest semnal venit din altă lume. Când tata vorbea cu inginerul Neață la telefon și-i povestea de noi ce note avem sau ce compuneri am făcut, tata nu-și mai ținea receptorul la ureche și-l ținea așa în cameră să auzim toate. Nu rămâneam nici nerăsplătită, când terminam orele și treceam spre casă inginerului Neață mă aștepta în fața porții lui și mă invita în grădina lui plină de sute de lalele să culeg câte pot duce sau mergeam amândoi la stupii de albine să îmi dea fagure, era un adevărat ritual cum ne îmbrăcam, cum ne legam cu niște șireturi să nu ne înțepe albinele, dar spunea el, că pe el îl cunoștea și nu-l înțepa și foarte rar el purta costumul de protecție. Îi plăcea să mă învețe lucruri noi, nemaipomenite pe care tata nu le putea face deoarece noi nu aveam stupi și nici așa multe flori. Era o tehnică specială cum să tai tulpina, avea un cuțitaș mic, foarte bine ascuțit pe care mi-l împrumuta de fiecare dată când mă duceam la el, tăietura trebuia să fie oblică și cât mai întinsă. Și mai ales, spunea el, în aceeași vază nu trebui să pui specii diferite pentru că unele elimină anumite toxine pe care altele nu le suporta și se ofilesc: În vaza cu trandafiri trebuie să se stea numai trandafiri, la fel ca tine, nu te poți împrieteni cu oricine.
Culegeam lalele un braț și plecam apoi spre casă, dar în timpul culesului mă însoțea și mă felicita încontinuu, mi se făcea rușine că știa atâtea amănunte, pe care desigur, tata în excesul de zel i le spusese, uneori mă mai întreba, îi plăcea să audă de la mine cum povestesc. Cumva azi am impresia că i-am răzbunat și de fapt asta încercau ei să facă, să mă încurajeze să-i răzbun în continuare, deși, el era inginer și tata încă preot, totuși „munceau” împreună la realizările „noastre”. Iginerul Neață nu avea copii, avea trei nepoți cam de vârsta mea de la un frate, pe care nu-i cunoșteam, erau în alte clase, dar într-o zi m-a oprit unul pe stradă mirat că unchiul lui mi-a dat flori și lor nu le dă. Se iscase o întreagă gâlceavă, mama acestui copil o sunase pe mama să întrebe de flori și tot așa până când a aflat și inginerul Neață care-mi dăduse florile, numai că el a rezolvat foarte rapid problema, a lansat zvonul: Cine vrea flori să vină cu carnetul de note și cine are 10 pe line poate culege, apoi s-a lăsat tăcerea, tăcere care nu s-a mai ridicat ani de zile de pe strada lui ori de câte ori treceam. Ce era amuzant era că atunci când se dădeau premiile veneau toți să vadă cu ochii lor, iar când festivitatea se termina eu cu tata mergeam la acest amic a lui, de-acum și al meu, ei jucau șah și eu culegeam flori, în luna iunie erau bulgării de zăpadă și hortensiile – care în lumina soarelui făceau umbre uriașe pe zidul casei. Dar nu de umbra aceasta vreau să vorbesc ci de umbra pe care el a lăsat-o în viața noastră, pentru că noi de câte ori mergem la cimitir trecem și pe la inginerul Neață, florile pe care eu i le duc niciodată nu vor egala numărul de fire pe care el mi le-a dat când era în viață, dar mă consolez cu ideea că, odată când încă nu înfloriseră toate lalelele, el mă aștepta la poartă și m-a rugat să intru și să culeg eu prima lalea înflorită și mi-a spus: Și cu o floare se face primăvară. Peste câteva zile toată grădina era roșie, avea numai lalele roșii, ceva mai frumos nu exista pe pământ la vremea aceea decât să culeg aceste frumuseți, stătea cu mine printre flori, doar eu culegeam, era un privilegiu. În ziua când a murit și m-a sunat mama să-mi spună, a răsuflat într-un fel ușurată și a spus: Bine că a murit primăvara. Înțelegeam de fapt că grădina era plină de flori și sicriul fusese îmbrăcat cu ele.
Umbrele pe pereți m-au însoțit mereu și mi-au plăcut, de câte ori îmi văd umbra mă opresc câteva secunde să mă uit până unde ține, asta pentru că tot în copilărie ne măsuram umbrele, ne aliniam la rând mulți copii de pe stradă și ne jucam cu umbrele; dar cel mai mult îmi place să-mi fotografiez umbra pe nisip sau pe apă ci nu în alte locuri. La mare, de exemplu, îmi place că umbra ajunge unde eu nu am curaj, acolo unde apa e foarte adâncă; în deșert dacă sunt în fața unei dune umbra mi se termină la creastă așa că mi se vede doar jumătate de corp.
De la o vreme însă mi-am sesizat umbra pe pereți, „încă nu am făcut cunoștință”, tot o evit, deși pare că suntem ca două organisme vii care are nevoie unul de celălalt, în simbioză perfectă.
Avantajul este că indiferent cine și cum suntem umbra e la fel de gri sau neagră, are aceeași culoare, ne tratează pe toți la fel, precum virusul.
Încă mai circulă un gif pe rețelele de socializare, devenit viral, cu o femeie îmbrăcată în rochie neagră și pantofi roșii, care stă în genunchi și cu spatele la privitor, fața i se vede doar din profil, lângă o găleată cu apă și își șterge umbra care apare de fiecare dată când se apleacă să mai înmoaie încă o dată cârpa în apă, un fel de Sisif. Zidul alb, rochia neagră, tălpile roșii de la încălțări creează un amestec contrastant, puternic, frumos. Dar ironia este că mi-a amintit de Bufnița oarbă, nu că ar munci orbește, sau poate că da, dar în această carte autorul are o relație strânsă cu umbra: “Scriu doar pentru umbra mea care este aruncată pe perete în fața luminii. Vreau să fac cunoștință cu ea.” – Sadegh Hedayat, Bufnița oarbă. Mai departe îmi amintește de celebra expresie: “Dumnezeu a murit! Și noi l-am ucis!… cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța?” – Nietzsche.
La facultate aveam o prietenă Lidia, balerină, care la fiecare repetiție mă invita la sala unde repeta. La început era liniște, o liniște pe care o asociez cu un miros rânced cum era atunci în toatele sălile de teatru și cinematografe, dar când începea muzica, liniștea se spărgea și începeau și umbrele, mirosul urât dispărea subit, de fiecare dată îmi amintea de soră-mea când râdea la micul meu spectacol de umbre. Din locul de unde eram umbrele erau atât de mari și negre, se formau pe acel perete imens într-o perfecțiune stranie, nu aș fi zis că sunt naturale, era păcat să nu mă uit, spectacolul era pe zid. Oricum nu aș fi recunoscut-o pe Lidia care dintre fete era, erau toate cu părul strâns și îmbrăcate cu rochițe identice, albe, corpul în sine sau umbra lui nu conta. Lidia în clipa de față locuiește cu mama ei care suferă de un sindrom, nu iese din casă, stă numai în camera ei, acolo mănâncă, acolo se spală când Lidia îi duce ligheanul cu apă, are un cont de FB și stă de vorbă cu amicele de vârsta ei sau postează poze, imagini cu pisici. Lidia nu a fost niciodată căsătorită, deși și-ar fi dorit, a fost îndrăgostită de puține ori și numai de bărbați imposibili, adică categoria aceea foarte căsătorită, cu alte cuvinte, a fost îndrăgostită doar de umbrele lor. De fiecare dată a fost părăsită și de fiecare dată și-a trăit drama cu poftă, cu multă viață și pasiune. A plâns, s-a dat cu capul de pereți, a stat în pat ca bolnavii incurabili injectată doar de cablul telefonului fix de unde răsuna vocea unuia dintre ei, vocea aceasta era singura vitamină cu care se hrănea, tot un fel de întunecime în care ea se pierdea. Colegii balerini veneau pe rând, predau ștafeta unul altuia, dormeau cu ea, ba pe jos, ba cu ea în pat dacă erau fete, se dusese vorba că e în suferință și toți veneau cu ofrande, portocale și idei, cum să scape de ticălos. Îmi părea rău de ea, dar ei îi plăcea, era numărul ei favorit, bijuteria la care lucrase filigramic timp îndelungat, pentru asta se pregătea ani de zile, aproape că abia aștepta să fie părăsită să înceapă „distracția”. Cred că pauza îi făcea bine. Fiecare număr de spectacol are nevoie de o pauză, dar pentru Lidia întreruperea era tot una cu autodistrugerea, chiar un coleg îi spusese că a slăbit, că i s-a lipt stomacul de șira spinării, că e o umbră, și avea dreptate, avea ochii negri fără fard, cearcănele violacee îi mutilase fața, ochii i se duseseră în orbite, slăbea pe zi ce trecea, iar Lidia redevenea mai mult o iluzie, se făcuse într-adevăr totuna cu umbra. Pe mine una nu m-a pus jos niciun bărbat, doar așa cum ar fi spus Iosif Brodski, ca perversiune topografică, când am simți că sunt pământ, dușumea și am acceptat să fiu tot una cu țărână, fără umbră.
Ca să lași o umbră neagră, concentrată, clară trebuie ca obiectul sau corpul în fața căruia stai să fie cât mai luminos și mai ales să nu bată de sus. La ora 12 ziua când soarele este fix deasupra creștetului umbra e fix în corp înfiptă ca un țăruș, oamenii ăștia care o anihilează, dar nu în sensul rău că o distrug ci în sensul că o redă sunt foarte rari, de altfel sciografia studiază umbrele făcute de soare când acesta e înclinat la 45̊.
Citeam ieri că trauma neprocesată revine, precum umbra. Dar cu trauma m-am lămurit destul de repede, se pare că trebuie s-o tăi bucățele, s-o pun la topit așa cum punea bunica în anotimpul friguros carnea în borcane, și ce văd, un borcan alb, dar oare înăuntru nu e tot carnea, ei da, e tot trauma, dar are alt gust. Nu e nicio scapare, nicio groapă, niciun suflet nu e atât de desăvârșit. Nu se pot anihila, niciuna, nici alta, ne hrănim cu ele până ne obișnuim cu gustul de iască și acceptăm. Fără traume, Dumnezeule ce aș fi? Fără umbre, la fel, nu aș exista.
Ies din nou pe balcon și privesc iarăși strada, un stol de păsări care nu se hotărăște unde să se așeze, copacii înfloriți pe care nu-i pot atinge își prelungesc umbrele până la mine, pe ele le pot atinge…