Enciclopedia zeilor (XV)
Cine mergea lângă patul ei nu avea cum să nu simtă un cer empiric, un fel de umbrelă care proteja. Acoperișul ei ad-hoc, nici științific, nici religios, mai mult un îndrumar, era mereu senin, sub bolta lui se întâmpla zi de zi ceva extraordinar, iar eu, una, nu puteam pleca. De multe ori stăteam lângă ea și două, trei ore, o priveam în tăcere, mă gândeam că poate brusc vrea ceva, știa că o privesc pentru că uneori mai ridica genele, la rândul meu știam că știe și voiam să știe că e în siguranță până când totul se lungea, se apropia dar se și depărta ca și când eram două oglinzi puse față-n față și niciodată nu aveam să ajungem una la alta. La intrare în casa mea construită în 1914 sunt pe holul imens două astfel de oglinzi paralele, de câte 4 metri înălțime fiecare, și da, e destul de traumatizant să trec în fiecare zi printre ele pentru că pierd din viață câteva minute privindu-mă în acest infinit „static”, ei bine, acest lucru mi se întâmpla aici.
Deși trează, Katerina era atât de obosită, încât nu putea scoate niciun sunet, și odată mi-am amintit: Când eram mică, tata ne-a luat pe toate trei, mama, eu și soră-mea, și ne-a dus să vedem un apartament la oraș, unde ar fi urmat să se mute cu serviciul. Îmi amintesc parchetul lucios și pereții goi, totul strălucea, îmi arăta pe geam un părculeț cu leagăne și-mi spunea că acolo aveam să mă joc când aș fi venit de la școală, era un noroc așa aproape. Ne-a întrebat dacă ne place, dar noi nu am zis nimic, mai ales mama tăcea, doar ne-am uitat unele la altele și am zis că e frumos și am plecat, omul care ne deschisese și ne prezentase a rămas înmărmurit, și tot ne spunea că nu știm ce pierdem, că mulți și-ar dori, dar ochii noștri nu s-au clintit de la ușa nouă, eram nevindecabile de casa noastră; tot așa ochii închiși ai Katerinei nu se clinteau de la ușa nouă.
Când spun patul ei, devenit precum insula fericiților, desigur, mă refer la Katerina, dar îmi vine mult mai ușor să spun patul ei, pentru că se subînțelege că este și ea acolo, decât simplu Katerina, așa oricui îi e lesne să și-o imagineze cine știe pe unde, pe stradă, prin parcuri, numai că vreau să subliniez că patul făcea parte din corpul ei, se lipise între timp de carnea ei, escare, sânge, cearșafuri, pansamente. Corpul era un interpus, un mijlocitor, între lumea în care trăiam, în speță, între mobilă și Câmpiile Elizee. Lumea ei intermediară îmi amintea de mama care atunci când cumpăra pâine mai lua și una de secară, maronie la culoare, de obicei mă repezeam la pungă să rup un colț, fără să mă uit, și ea zicea: Vezi, că ai luat intermediară! Și-atunci o puneam înapoi. Nu știu ce era așa rău, dar nu-mi plăcea. Această zonă tampon aflată între două elemente extreme, acolo unde se face trecerea de la ceva la altceva, de la viu la mort, care separa dar și unea totodată, prevenea violența, zbaterea, durerea, precum „măslinul aflat nici la apus, nici la răsărit, al cărui ulei dă lumină fără ca vreo flacără să-l fi atins”, era simțită imediat.
Cu câteva zile în urmă auzisem o discuție între femeile care serveau masa, erau lângă gheridonul cu mâncare și nu prea mai ajungea la toți bolnavii și atunci ele făceau un plan cum să strângă resturile altora și să i le dea Katerinei: Oricum nu-și dă seama, oricum va muri! Așa că ele răsturnau farfurii una în alta, aranjau cu furculițele pentru a închega o cină cât se poate de prezentabilă. Numai că atunci când una dintre ele a intrat în salon și i-a întins farfuria pe care deja o văzusem preparată pe hol i-am arătat discret cu mâna spre coșul de gunoi, și culmea fără nicio ezitare a aruncat-o. Când s-a întors m-a privit destul de neplăcut spunând: Să îi aduci mâncarea ta! Și nu era vorba că nu mâncam o seară, era vorba de cu câtă ușurință se putea confunda un sfânt în mandorlă cu un hoit.