Tsunami

Mi-a luat mult timp să înțeleg unde sunt, că înainte de toate nu contează locul, orașul, țara, continentul, contează să fiu același om pe tălpile mele indiferent de peisajele din jur, de spațiile întinse sau închise, de clădiri, de munte, de mare, de locurile aride din afară sau față de cele dinăuntru, contează ca tălpile să nu aibă răni.

Până la urmă să fiu la fel e cheia spre mine, cu toate astea nu am nicio predispoziție conștientă spre autocunoaștere, dar partea bună, distractivă chiar, e că mi-am dat seama că scriu așa cum și vorbesc. Sunt la fel și în fața unei icoane și în fața unei foi albe. Grație purității lor semnul crucii e nediferențiat. Prin urmare, lucrurile ar fi fost simple la prima vedere dacă nu aș fi avut înclinarea spre plecare și părăsire. Frecventam oricum de foarte mult timp aventurile prin/din cărți, așa că nu-mi era nimic străin, doar materializarea, care însemna o valiză mare pentru cala avionului, încă una mai mică și un bilet mereu numai dus, întoarcerea nu se știa niciodată 😊 Fără doar și poate când pleci undeva, părăsești altceva. De ce unii o fac și alții nu, categoriile de nomazi și sedentari sunt bine definite, unora le plac schimbările, pe alții îi sperie, unii mănâncă doar un anumit timp de hrană și trebuie să plece în căutare. Nu neapărat necunoscutul a fost un nutrient în sine ci mai ales că devorasem multe pagini cu mult înainte și știam ce fel de bucate voi găsi la capătul drumului.

În 1996, când prietenul meu a venit acasă cu o listă de țări să alegem unde să plecăm, am spus fără să mă gândesc Iraq, alegerea o făcusem instant, el probabil se gândise dinainte, dar a zis, da, pe loc. Așadar, în mintea mea era numai: Mesopotamia, în niciun caz țara care era în prezent, de fapt, mă gândeam doar la Babilon, Hammurapi și ce mai știam în termeni vagi. În manualul “Introducere în studiul dreptului” la un moment dat era menționat acest nume al marelui legiuitor al tuturor timpurilor, menționat și atât, niciun rând în plus. Aveam însă să-l mai regăsesc la Constantin Daniel într-una din cărțile lui despre vechile civilizații, iar eu voiam să știu cât mai multe despre el și viața lui.

Mai rămânea să ne dăm licențele și să ne căsătorim! Îmi amintesc că ne-am întâlnit amândoi pe o trecere mică de pietoni pe Aleea Modrogan, amândoi aproape alergam spre Primăria Sectorului 1 să ne luăm certificatul, pentru că da, cel puțin pentru mine, căsătoria asta însemna în momentul acela, hârtia care ne înlănțuia, ne făcea unul și ne puteam deplasa oriunde în lume, conform legii. Ne-am bucurat mult de surpriză, nu ne așteptam niciunul să ne ciocnim pe zebră, care de altfel și ea prin dungile ei anunța mariajul. Ne-am luat de mână încrucișându-ne degetele și ne-am pus de acord pe ce drum să mergem, apoi am făcut primul pas pe bordură, și nu numai, practic acolo prin acel gest ne-am căsătorit, apoi din străduța pe care mergeam se deschidea bulevardul. La fel se întâmpla și cu viețile noastre, tot ce era în noi, capilare, vene, artere, se duceau totuna spre marele oraș care avea să ne înfășoare în stomacul lui prin acel act al împreunării care ne lega nu doar palmele, ci și destinele. Cu ceva timp în urmă îmi imaginasem cum ajungeam singură, cum acele câteva rude autoinvitate mă priveau speriate pe scări, întrebându-se de ce sunt singură, dar Dumnezeu a făcut să ajungem împreună parcă vorbiți. Și poate că da, ne vorbiserăm, cine știe ce atomi ancestrali se învârtiseră tot timpul după noi șoptindu-ne pe unde să o luăm, și așa s-a făcut ca primul pas pe scările primăriei să-l facem mână-n mână.

După două săptămâni aveam să ajung în prima țară străină, Iordania. Când eram mică, foarte mică și nu știam încă să citesc, bunicul din partea tatălui îmi aducea mereu cărți de colorat care aveau și câte o definiție sau o informație în dreptul fiecărui desen. Primul cuvânt pe care l-am citit în viața mea a fost: tsunami. Lângă el era un palmier scos din pământ, în fundal, valurile, dar palmierul era vedeta paginii de colorat așa cum era, dezrădăcinat. Trecând acum cu mașina pe lângă acești copaci care înviorau peisajul prin culoarea lor verde, în minte mi-a venit imaginea acelui palmier întins din cartea de desenat pe care l-am simțit din prima ca fiind corpul meu, de-acum la fel, scos din țara lui, din familia lui, smuls, înstrăinat.

(sursa foto: www.pinterest.co.uk/pin/186125397074258727/)