Carmen SorescuCarmen Sorescu
13.08.2021

Trusa de unelte (I)

De multe ori am nevoie să deschid sau să închid, de multe ori mâinile nu sunt suficiente.

Am acest mare neajutor, această mare ticăloșenie de-a nu putea ieși singură din lumi pe care le-am creat și asta mă forțează să apelez la trusa de unelte. Fiecare om are în casă sau în el însuși un astfel de set complet mecanic care conferă un control sporit.

Simili înger, simili demon, în mine sunt personaje care îmi cutremură corpul, personaje pe care nu le mai cunosc dar care au fost cândva parte din mine. Sunt dimineți când exuviile cad de la sine dar sunt și dimineți când pielea care stă să cadă nu năpârlește ci trebuie să o smulgi cu sânge.

Angoase, tribulații, iubiri, lângă ceașca de cafea.

Iată de ce scriu unii oamenii, din tendința naturală de a sta sinceri la masă, cumva exhumați de ei înșiși.

Mirosul pestifer inundă camera, o boală scârboasă mă trimite la masa de scris și e ca și cum m-aș duce la medic, cu speranța într-un medicament miraculos.

Începe basmul, lumea mirifică cu efect deluzoriu sau poate povestea de groază, marasmul cu miros de lepră. Am nevoie din trusa de unelte, de un bisturiu, se poate chema cuvânt, se poate chema deget, chiar o privire tăioasă poate face foaia să vibreze, să capete înțeles inevaluabil. Dacă ar fi să spun adevărul până la capăt, aș căuta sursele acestei pagini, acest lucru mi-am propus cu trusa de unelte, singură nu pot, am nevoie de șurubelniță, șubler, materiale de lipit, de dezlipit, glaspapir, vopsea, pensetă, clește, lanternă, chei reglabile și multe alte subterfugii. Numai așa infecția se dezrădăcinează.

Cu ani în urmă mă rugam: Dă-mi doamne o iubire profundă, da, chiar ăsta era cuvântul, profundă, o iubire soră cu moartea. Da, am avut-o, la fel cum isihaștii se roagă ca Dumnezeu să se mute în ei, să sălășluiască în ei, așa m-am rugat și eu ca iubirea asta să-mi intre în oase, în fiecare celulă. Și din toate astea, să nu credeți că vreodată îl veți mai putea părăsi, nici vorbă, el va fi când ochiul, când piciorul, nu vei mai putea vedea fără el, nu vei mai putea merge fără el.

Vă spun sincer, nu cereți așa ceva, lăsați-l pe el în afară, nu cereți să vă locuiască niciodată, va fi dezastru, va face vraiște în toate ungherele minții, va cotrobăi și-n vis, și-n coșul de gunoi, și ca să scoți acest organ din corp nu doar că trebuie smucit cu putere, pentru că nu ai puterea necesară, trebuie să îndepărtezi cu altceva, la fel ca la operație, ai nevoie de unelte.

Aș vrea uneori să merg pe dealul Tabor, să stau zile și nopți, să stau pur și simplu, să nu aștept nimic, să nu doresc nimic, să stau cu gândul că poate în mine se va schimba ceva, voi fi altcineva mai apoi.

Da, trusa de unelte, am nevoie de ea chiar acum.

Și deodată toate reflectoarele sunt pe mine. Cineva îmi spunea că, oricum trebuie să mă comport în casa mea ca și când aș avea zece camere de luat vederi asupra mea, mai cu seamă în spațiul public.

Dacă stau singură la terasă, așteptând pe cineva, Irina mereu întârzie 30 de minute, e semn clar că vreau un partener, cel puțin pentru un pahar de gin, de vorbă, chiar câteva ore la un el acasă, sub pretextul imbecil: muzică, liniște, retragere în carapace.

Habar nu am ce face Irina, nici măcar nu o mai întreb de ce întârzie, nu se hotărăște la haine, nu găsește taxi, pierde metroul, merge pe jos, nu știu, am renunțat demult să vreau să mai am un răspuns.

Ea vine și disecă totul în jur, scanează, după care spune râzând:

-Sunt doi tipi mai încolo, unul se uita la tine, cred că vor veni la noi, le-am zâmbit.

-Ha-ha, începe dezastrul!

Îi văzusem pe cei doi de cum mă așezasem, dar cât am băut cafeaua în așteptarea ei nu veniseră la masa mea, poate credeau că aștept un bărbat.

Tipii vin, amabili, plini de povești, de grijă față de noi, deodată aveam încă un tată sau frate, cineva de gen masculin care putea face ce de obicei nu pot femeile, să pună scara la cer, să aducă un înger, doi, să mă convingă că viața trebuie trăită. Dar asta în privința lor viața trebuia trăită în paturile lor. Ei nu aveau timp să lege cu fir de mătase, cât de cât un ombilic imaginar, o legătură așa de început, ca un prim bună ziua. Sau putea fi orice, pârtie de schi mentală pe care să alunecăm în tot felul de povești, nu, totul azi e mult mai clar, firul Ariadnei pleacă direct din sex și te duce undeva unde nu știi, orbecăi într-o iluzie, deziluzie, puțin cu teamă, puțin cu plăcere. Aveam un fel de nod la inimă care nu-mi dădea voie să fac pasul, ceva nu se despletea în mine.

După care tipii se duc la altă masă, aud în spatele meu aceleași povești, aceleași propuneri, mă apucă râsul mai rău, incredibil cum au ajuns oamenii. Ne ridicăm, plecăm, eu spre Amzei, Irina spre metrou, după 10 minute sună telefonul, era Irina:

-Tipii au venit după mine, cel în cămașă cu butoni e pentru tine, celălalt îmbrăcat sport e pentru mine, ne așteaptă mâine seara tot acolo, după care pleacă din țară.

-Ai ales deja?

-Normal, ție îți plac ăștia în cămăși, ai cultul desfăcutului la nasturi, eu sunt mai practică, un tricou dat peste cap și gata.

-Mă rog, îmi e indiferent.

A doua zi era weekend, plecam la mama, aveam alt program, unul mult mai ombilical care rezistă tuturor intemperiilor.

-Ha-ha, nu au avut curaj să vină după mine! Oare de ce, eram destul de șic îmbrăcată.

-Lasă că știm noi de ce, aveai o privire… nu le-ai dat nicio șansă.

-Șansă la ce?
-La tine.

-Pai ce sunt eu, șansa de la ora 8? Erau zeci de șanse….

-Mi-a recitat din Eminescu, era grec, cred că și celălalt…

-Mor de râs, ți-a recitat din Eminescu?

Râdeam de muream și nu-mi venea să cred ce aud, începând de aici corpul meu avea deja acceptul dat tacit mai rămânea să scot cuvintele pe gură. Distracția era asigurată.

-Serios, voia să mă cucerească cu orice preț, și pe mine, dar și pe tine prin mine.

-Cum naiba vine asta?

-Și-au dat seama de potențialul tău și erau siguri că tu îi vei respinge.

-Dacă te întorci acum sigur îi găsești cu altele.

-Vrei să o fac și pe asta? Sunt deja în metrou, dar mă dau jos.

-Nu, nu are rost, ziceam așa.

Non-verbal, spusesem aproape totul. Comunicarea se poate face și prin tăcere, expresii ale feței, ale corpului, gesturi simple cu efect amplu, nici măcar nu m-am obosit să-i fac să înțeleagă că pierd timpul, mi-au fost atât de indiferenți spre deranjanți, însă Irina se distra. Într-un an cineva mi-a pus un buchet de flori pe masă, după ce am plecat mergând pe jos spre casă, mi-am dat seama că țineam în mână un buchet de flori, fără sens, un cuplu pensionar venea în fața mea, m-am oprit politicos și l-am înmânat doamnei, l-a primit, nu foarte uimită, însă soțul ei s-a uitat după mine până am ajuns acasă, și eu la fel, speram totuși să nu le arunce, nu le-a aruncat. Ceva din toate astea are legătură cu sufletul. Cred că da, singurătatea ca boală a sufletului.

Ajunsesem acasă, îmi puneam hainele în cuier și aud din nou telefonul:

-M-am întors, mi-a fost și jenă, acum crede că mor după el.

-Nu pot să cred…și ce plan ai?

-Le-am spus că îmi uitasem al doilea telefon, când am intrat i-am văzut singuri dar m-am dus direct la bar să pretind că întreb de un telefon.

-Smart girl!

-M-a văzut și a venit iar tipul meu la mine.

-Și?

-Ce e cu mine din nou acolo, am spus povestea…

-Ești cu ei?

-Da.

-Spune-le așa: mergem la mare toți 4, dacă nu la revedere.

-Super, ești genială.

-Auzi, la 5 dimineața să fiți la mine.

-Nu ești normală.

-Nu.

(sursa foto:  Man Booker Prize 2010: All the winners, and the 2010 shortlist)