Carmen Sorescu 
Și nu neapărat pe măsură ce citesc urc trepte de unde pot vedea priveliștea tot mai de sus și pe de-a-ntregul, ci și mai ales pe măsură ce trăiesc, fiecare zi are o poveste sau un poem al ei de care-mi dau seama după ani de zile, din fiecare an pot extrage un roman, așa cum extrag asistentele medicale sângele din om și-l pun sub microscop, eu puțin diferit, îl pun sub creion, dar până la urmă descopăr ceea ce și ele au făcut deja, că ceva nu e în regulă și trebuie făcută electroforeza de hemoglobină, și nu știu de ce dar îmi place cum sună dar mai ales că toată lumea vrea să ajungă la zăcăminte, după care pot privi de la locul pe care viața mi l-a oferit. Nu toți percepem la fel, cât de călit este fiecare face să fie mai ușor, dar până la urmă am imaginea de ansamblu a vieții mele de până acum mulțumită acestor însemnări, pe care, de altfel, tot încerc să le încadrez într-un gen anume și nu reușesc. Dar m-am consolat și cu asta așa cum figurile de stil sunt pe cale de dispariție, de exemplu aliterația, chiar mă gândeam ieri, nu am mai citit de ani de zile o aliterație, chiar nici un oximoron fără a fi clișeu.
*
Cred că fiecare om are o comoară a lui, de care nu știe, o caută și o caută, trebuie doar să cobori în beci, și-ntr-o zi se trezește așa cum m-am trezit eu acum câteva zile la ora 6 dimineața, abia se lumina, molcom, soarele ieșea timid din mlaștină și intra încet prin cele patru ferestre imense, construite drept uși pe șine, inobservabil ca o pisică căreia îi miroase a pește și nu se poate abține, mi-am dat seama că fără să știu o astfel de priveliște am și asupra mea și mai ales că e casa pe care mi-am dorit mereu și o aveam de 8 ani fără să-mi dau seama. De-atunci încerc să mă uit cu ochii foarte mari în jur, cine știe ce mai descopăr😊 fiecare zi care trece, de fapt nu trece, ea rămâne cu un glas mut pe foi.
*
Îmi tot spuneam cât așteptam să înceapă concertul de pian, la fel cum îmi spun când aștept o carte, căruia i se făcuse atâta reclamă, îmi spuneam hai să vedem ce-a mai copiat, de unde s-a inspirat, și după ce am auzit primele acorduri am ciulit urechile și mai bine, nu recunoșteam nimic, mi-am pus capul în palme și ceva ca un vierme căuta prin memorie note muzicale stocate pe care să le recunosc, stupoare, nu a găsit nimic viermele. Sper ca și literatura să redevină ceea ce a fost, acel act de magie care surprinde, când te oprești din citit preț de câteva minute și te întrebi cum a făcut, ce a vrut să spună; genul ziaristic, lapidar, scurt, concis a împânzit toată lumea și el este foarte bine camuflat pentru că forma externă poate fi roman, dar forma internă dă de gol, îmi dau seama din ton și maniera de-a prezenta lucrurile, mulți scriitori sunt infectați și sunt de fapt jurnaliști fără să știe, scriu ca și cum ar avea un microfon și prezintă știrile. Romanul a deveni un reportaj pe capitole, cu scop informativ, anchetă cu escapade, și ce e mai trist este că mulți aplaudă, când de fapt totul e o bubă nevindecată, asta pentru că nimeni nu mai are răbdare să coboare la origine. Viața e la suprafață, pentru literatură trebuie să te duci în peșteră, e frig, alunecos, e nevoie de lanterne, frica trebuie lăsată după prima pagină, mulți se întorc, închid cartea și se culcă. Ce aș mai putea spune de cei care scriu ei șlefuiesc diamante sau cel puțin încearcă.
*
Mi-a plăcut ce a spus Monica Lovinescu în introducerea cărții 20 de ani în Siberia: „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.” – asta pentru că durerea suportată te face valoros. Rezistența te urcă pe trepte. Autoarea romanului, femeie de la țară, trece încă de la 10 ani prin traumele primului război mondial, apoi și prin rănile celui de-al doilea, ce ar mai fi putut să o sperie când de la vârstă fragedă se obișnuise să vadă morți, să-i numere și treacă agale mai departe, nu doar pe ulița care o ducea spre casă ci înainte în viață. E de prisos să fac o analogie penibilă între povestea ei în care spune că aduna făina lipită de pe saci și făcea niște turte, care după ce se terminse criza i se păreau și atunci mai bune decât colacii, cu ideea despre iubire care trebuie râcâită de pe fundul pânzei în care te-ai îmbrăcat odată. Am impresia că o duc prea bine și ar trebui să stau în banca mea. Mai departe, povestește autoarea cum din saci făcea haine, cămăși copiilor și ei o rochie, poate că la fel iubirea într-o zi trebuie dusă la râu, spălată bine, cârpită, pentru că la final tot de suferință fizică e vorba. Laitmotivul sacilor dă impresia sigurei bogății. Tot ce trebuie să fac și eu este să cos, să confecționez, să compun, orice destrămare m-ar face tot una cu ea și cel mai bine e să țes dacă se poate chiar din mine.
*
La fel cartea Povestiri din Kolâma, de Varlam Șalamov și multe altele asemănătoare, nu ar trebui să poartă denumirea de cărți. Cărți sunt cele despre care poți spune sau scrie ceva, o părere, un rezumat, dar acestea care te lasă mut și nu doar fără cuvinte ci te lasă plin de vânătăi ca și când ai fi primit loviturile direct în piept și nu în suflet. Dar are și sufletul echimozele lui, chiar dacă nu se văd cu ochiul liber ele se simt mai ales când vorbești și practic nu poți avea nicio opinie și nici să faci vreo sinteză nu poți. Ce ai avea de spus într-un sumar? Nimic! Cărțile-biografii în care sângele se amestecă cu cerneala, la fel cum se combină în biotehnologie organismele vii, acestea fermentează în cititor ceva ciudat și nu știi dacă îți fac bine și înveți ceva sau îți fac rău; și cu toate astea îmi plac aceste arhipelaguri, ori de câte ori dau de vreunul mă duc fără să privesc ca și cum aș merge pe urmele evadaților atrasă de povestea în care mi-ar fi plăcut să fiu și mai ales să fiu ca să pot îndrepta.
*
Nu-mi place să văd oamenii suferind nici măcar în cărți, ochii minții construiesc mai acerb durerea, nu-mi plac mlaștinile, dramele, îmi place să văd oameni care se iubesc și mai ales cum încep poveștile care se înfiripă între ei, și de câte ori sunt pusă în situația asta, de-a participa mai ales fără voie, cum am văzut odată niște tineri în compartimentul trenului, cum se priveau, cum făceau primii pași, două ore a fost un regal, o piesă de teatru în care niciun actor nu poate juca decât dacă se interpreta pe sine. Mai că-mi venea să-i ajut, să-i invit la mine dacă nu aveau unde să doarmă. Cred că pentru fericire sunt în stare de orice. A nu se înțelege crimă, crimă e deja dragostea, ar fi pleonasm, și deja particip. Și uite că nu-mi dau seama dacă pentru iubire cobori sau urci trepte.
*
Cu ani în urmă mergeam în vizită la părinți, pierdusem trenul și trebuia să iau un microbuz, aveam de așteptat 30 de minute, așa că m-am așezat la rând lângă mașina care avea să plece curând, însă cum nu puteam să stau înțepenită din cauza frigului am început să mă mișc ușor stânga-dreapta și am îndrăznit să ies din rând poate nici trei metri și ce se ascundea în spatele mașinii și azi mi-a rămas pe retină ca fiind cel mai frumos lucru văzut vreodată, acolo în spatele microbuzului din stația Ploiești Vest. Era soarele, perfect rotund, roșu, aproape că atingea pământul, ca o imensă cireașă de mai pe un cer perfect alb. Iată că soarele poate apune și așa, fără a se deșira. Nimeni nu zicea nimic, oamenii stăteau la rând să nu-și piardă scaunele pe care aveau să stea la un moment dat ignorând scările care s-ar fi putut ridica chiar din retine.
*
Deși ajunsese la mine, sârma ghimpată era între noi, o simțeam fiecare de câte ori dădeam să ne apropiem și ne retrăgeam repede de frica durerii înapoi pe cărarea care ducea la loc sigur.
*
Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie, tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă, viață, să faci un lac de acumulare și-ntr-o zi te-arunci în adânc și să-ncepi să scrii. Însă nu e deloc așa, cred cu tărie că undeva este ceva bolnav pe care fiecare scriitor vrea sub orice formă să-l însănătoșească. Poate că e un copil singur și bolnav rămas singur în labirintul maturității, îl văd destul de des, îmi e milă, mă hotărăsc să mă duc la el, apoi amân și tot așa, copilul e tot acolo desculț, mort de frig și de foame, cu temele nefăcute, admirând din interior acest edificiu al egoului căruia nu-i găsește ieșirea. Îl iau uneori la mare, mă uit după el cum se aruncă fericit în apă și cam atât… M-am întors de multe ori, distanța însă de-acum e foarte mare, timpul trece și din păcate nu ne mai prindem din urmă, ne facem cu mâna din trenuri diferite.
*
De câteva pagini nici țipenie de om. E un drum lung. Muncă silnică. Zăpada foii în care mă afund. Mă uit în jur și totul e neschimbat. Pădurile au dispărut, luminozitatea e redusă. Mă îndepărtez pe zi ce trece tot mai mult de lume. Și eu am tundra mea. Acest loc care apare din senin ori de câte ori vreau să fiu singură.
*
Și pentru că mi-am dat seama la timp că nici în izolare nu voi ajunge niciodată la Paradis, din diverse motive, drumul lung, viața prea scurtă, mi-am zis într-o zi ca asta, 22 mai, aproape vară, aproape imortală, că Paradisul este acolo unde se mișcă picioarele mele. Deodată viața s-a schimbat, lucrurile merg ca unse, covorul roșu este peste tot, pahare de șampanie curg neîncetat, coșuri cu flori, prăjituri cu steluțe din aur, deși nu-mi e foame, nu-mi e sete, senzațiile care mă făceau om au dispărut, sunt cu totul altceva, altcineva, nu știu să spun precis cine, ce, dar, nu-mi rămâne decât să mă bucur. Îmi place foarte mult starea de sațietate sau gol, incredibil, ce ușor le pot confundau. Mirosul plumeriei îmi amintește de acum câteva luni când era permis să înoți în piscină, apa era caldă, atât de caldă încât mereu făceam aceeași glumă: Ce bine mă simt în supa asta a zeilor, în care eram doar eu și câteva flori de plumeria căzute în apă, atunci am realizat prima oară existența Paradisului, prima condiție, să fie cald, foarte cald, haine puține, pielea bronzată, mirosul indisolubil de flori, natura care tăcea, păsările și ele complotau, doar eu făceam câteva valuri fine, foarte fine dar înotam mai mult pe sub apă să nu deranjez liniștea și pacea de deasupra mea care păreau a fi eterne.
*
Mă hrănesc din firimiturile amintirilor și poate la fel ca Sylvain Tesson urmăresc un drum ca și cum aș urca scări să văd împrejurimile cu alți ochi sau măcar să știu, la fel ca în cartea lui Axa lupului important e să fiu alături de fugari, să refac un itinerariu.
*
Am auzit expresia a cuceri tundra, dar nu e deloc ca și cum ai cuceri un vârf de munte, nu ai nevoie de hățuri, frânghii și echipament adecvat pentru astfel de cățărări, e vorba despre a trece prin propria singurătatea și de-a ajunge dincolo de așa zisa linia morții, urci mai mult în tine, curajul, voința sunt treptele pe care trebuie să le ai în raniță.
*
În fiecare zi privesc în depărtare poate văd ceva, un adăpost, un om; între timp ochilor le-a apărut o a treia membrană, așa cum au multe vietăți, adaptată la acest peisaj interminabil și gol în care nu mă așteptam să găsesc cine știe ce scări, însă când am dat de un cartof m-am bucurat mult.
(sursa foto: bio.org)
