Trenul

Scrisul pleacă din mine așa cum pleacă un tren personal din Gara Basarab. Încet, puțin nesigur, plin de tristeți, merg prin vagon și caut cu privirea din loc în loc un scaun liber. Am găsit într-un final, undeva pe la mijlocul trenului. Cerul se destrăbăla prin fereastră oferind un spectacol rar, bicolor și calm, simțeam nevoia să închid groapa abisală care mă atrăgea în ea ca pe-o ușă pe care o trântesc fără să mă uit în urmă. Dar nu puteam face asta, geamurile nu aveau nici măcar draperii, așa că am fost luată cu forța în peisaj, am fost furată încet, ca și cum eram piesa lipsă pentru întregire. Miros de aripi mijite a inundat vagonul. Majoritatea pasagerilor dormeau și, spre bucuria mea, izul libertății nu a deranjat.

Lanuri, cirezi, stoluri, fântâni părăsite, gări. Aceleași specii de plante formează o holdă, aceeași specie de animale – turma, la fel graurii într-un conglomerat care-și schimbau mereu direcția, oamenii la fel, toți în același tren. Doar fântânile erau singure și părăsite. E bine totuși să fii în grup, îmi tot spuneam, dacă mori nu ți se observă lipsa, ești imediat înlocuit. Fântânile nu au putut face asta și au sfârșit secate, îngălbenite, atrofiate, chiar cu o mare varietate de plante crescute pe construcția de piatră.

Trenul e mai mult decât un mijloc de călătorie, la fel și scrisul. Convoiul de vagoane legate unul după altul formează o unitate de transport, la fel scrisul prin ansamblul de roți dințate angrenează în mine tot un fel de caravană. Și eu când scriu, chiar acum, car cu mine diverse bagaje, greutăți cărora le acord atenție și duc cât pot de multe și în siguranță la oaza liniștită a foii.

Scrisul este o festivitate, o exhibare a tot ce e mai frumos, un soi de șirag de mărgele prețios care se destramă.

Una din piesele de bază ale corpului uman este coloana vertebrală, nu trebuie să vă imaginați cum ar fi fără ea, pentru că imediat vi se va forma pe retină aspectul unei târâtoare; altceva trebuie să ne închipuim: că vertebrele nu se termină la gât, ci ele se continuă, într-o altă formă, artistică, literară pentru a susține și mai mult ființa umană. Acest reazem interior care se extinde în lumea din afară împietrește și mai bine. Oricine ar da cu dalta nu ar reuși să dărâme acest pilon de susținere, cărămizile se pun din interior.

Imaginile de pe fereastră se perpetuau în mod egal, după fiecare gară, unde negreșit era o fântână părăsită, apăreau un lan de grâu, unul de floarea soarelui și tot așa, fiecare localitate avea în aceeași măsură câte puțin din fiecare și eram parcă în fața unui ciclu al vieții care nu aveam să știu unde se va opri. Când am în față un tablou, chiar și imaginile vii despre care vorbeam mai sus, care prin repetivitatea sa avea să-mi lase amintire fizionomia unitară a călătoriei, simțul văzului devine cel mai important. Culori, forme, un întreg, o situație.

Când citesc nu mai este așa. Autorul oferă date pe care creierul cititorului le preia în funcție de viața lui. Cum spuneam o dată, dacă într-un text se vorbește despre o femeie, o vizualizez în rochie roșie, brunetă cu părul lung, nu știu de ce, dar altul, în funcție de fantezii, o poate construi blondă, mamă, tânără sau bătrână. Și uite așa, cititorul își face propria operă de artă, fără ca autorul să afle vreodată ce tribulații, gânduri, ce fel senzații, uneori chiar corporale, au fost pe marginea cărții lui.

În trenurile personale nu se dau bilete cu locuri, norocul meu a fost dat de faptul că ajunsesem mai repede și trenul era deja la peron și aveam loc, adică: prinsesem loc; aglomerația de ani de zile era aceeași, dar nu-mi displăcea, îmi aminteam de naveta din studenție. Lângă mine s-a așezat o doamnă și bagajul l-a pus pe scaunul de lângă ea (păstra loc și pentru soțul ei care întârzia). Cu câteva minute înainte să plece trenul, apare și soțul doamnei, apatic, obosit:

-De ce nu ai răspuns a telefon? i-a strigat pe femeia.

-Pe căldura asta!? spuse omul retoric luându-și o poziție de somn confortabilă.

Toate locurile erau ocupate, pe scaunele celelalte oamenii vorbeau între ei, nu cunoșteam pe nimeni, dar mă simțeam foarte bine, acasă, râdeam în sinea mea; de multe ori însă, chipul mă dădea de gol.

-Să vedeți ce am pățit, începuse o mică poveste o femeie așezată pe bancheta alăturată care era însoțită de partenerul de viață, l-au prins fără bilet și, ce tupeu pe ceferista aia, s-a luat de el: de unde v-ați urcat, cum vă cheamă….

Exegeza colecției de întâmplări poate continua cu un eveniment povestit de o voce bărbătească care venea din spatele meu. Povestea cum un cârd de gâște și-a făcut loc pe sub sârma unui gard învecinat și a mâncat recolta de roșii. A doua zi vecina păgubită, după ce a spălat hainele copilului cu clor, a aruncat lăturile în groapa făcută de gâște, acestea au băut și au murit toate.

Martori, probe, poliție, amenzi, plată și răsplată păreau argumente solide, un fel de ofrande aduse scrisului. Asta era lumea.

Lumea, și mai ales ce zicea lumea, pentru mine este un scenariu de groază și brusc mi-a apărut subit o fereastră în minte, când eram mică și o auzeam pe mama mereu: Ce-o să zică lumea! Râde lumea! Trece lumea! Și eu îmi imaginam lumea fiind acel roi de femei care trecea de la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție). Femeile treceau dimineața devreme, purtau basmale pe cap și sape pe umăr. Treceau prin fața casei și atunci una din cârd își spunea singură cu voce tare sau alteia: Uite, Florina a măturat la poartă. Și mama auzea de după gard și zâmbea fericită, mulțumită de mulțumirea lumii.

Copilăria mea a fost marcată de lume. Iarăși revelația existenței lumii am avut-o la un bâlci când mama, pe drum, îmi făcea un fel de ultimă și minimă educație, să spui bună ziua, să nu vorbești tare și neîntrebată. Apoi la bâlciul cu pricina mulțimea nici nu ne-a văzut, era atât de aglomerat, încât nimeni nu-și dădea osteneala să ne observe hainele noi și mai ales ținuta, atitudinea față de bâlci. Dacă nu mă înșel, ne-am întâlnit cu o rudă care mi-a zis că semăn cu tata și, culmea, am sesizat la mama aceeași mulțumire, ca și cum ar fi depins și asta tot de ea și de hărnicia ei. De fapt, lumea, la scara întâmplărilor de acolo, chiar asta era – un conglomerat de oameni care vorbea și muncea. Lumea asta mi-a lăsat cicatrice invizibile pe corp, dar în mintea mea le resimt.

Pentru mine însă, cel mai înalt punct era podul casei. În pod aveam să găsesc lucruri vechi, fascinante, cum ar fi fost: mașina de călcat pe cărbuni, bucăți de săpun de casă, curse de șoareci, scrisori din armată, poze vechi din război, ziare îngălbenite, cuiburi de viespi și multe pânze de păianjeni care se lipeau de mână, ca o vată de zahăr. Aici era punctus terminus, podul. Pe fereastra foarte mică a podului vedeam în jos curtea și lumea. Și cred că așa trebuie privită lumea în general, pe o fereastră foarte mică.

Și dacă am privi toate astea ca pe un joc, amintirile sunt niște oameni murdari care se întorc de la muncile câmpului. Trec în grupuri obosite și cu capul plecat, cu hainele zdrențuite, transpirate, cumva iconicul 1907, gata să se arunce în râul alb al foii. Vorbesc între ele în șoaptă: au fost recolte mai slabe, dar anul ăsta o vom duce bine, avem semințe să achităm datoriile paginilor care ne păsuiesc. Drumul lor duce negreșit la masa de scris, unde începe lupta, și după această abluțiune rămân doar câteva. Bocete, gemete.

La masa de scris, în negura mea, văd ceea ce nu este la lumina zilei, ziua pot zări copacii, frunzele verzi, culorile, toată natura, limitată. În beznă sunt o mulțime de lucruri nelimitate și deodată apare un fel de GPS, setat pe destinația finală, nu trebuie să întreb numele străzilor, nu ajung niciodată pe drum înfundat și nici nu mă învârt în sensul giratoriu, drumul se deșiră de la sine ca un tren personal, încet, puțin nesigur, plin de tristeți.

(sursa foto: goodreads.com)