Trecerea

Moartea – oprirea tuturor funcțiilor vitale, și indiferent ce ar însemna ea, moartea are miros de busuioc. Contrar aparențelor, pentru unii viață, viața de dincolo, pentru alții putrefacție, mirosul de busuioc o însoțește de câte ori apare. Pentru mine, busuiocul face trecerea dintre viață spre moarte, nu folosesc această plantă la nicio mâncare, de câte ori simt izul, oriunde aș fi, îmi amintește de morți.

Când eram mică, bunica mă trimitea în grădină să-i adun flori pentru mort și neapărat în acest buchet trebuia să pun și câteva flori de busuioc. Foarte des murea cineva, bunica plantase aceste flori funerare mai în dosul grădinii și special pentru aceste evenimente, nu folosea nici ea la gătit și, de fapt, nimeni altcineva. Nu avea multe fire, spunea ea: Ne ajunge până la anul. Nu știu cum calcula și nu știu cum făcea estimările, dar mereu avea dreptate, ne mai și rămânea. În grădină aveam multe tipuri de flori, luam câteva, mărgăritari, iriși, trandafiri, crini, orice aș fi găsit, în funcție de anotimp, mereu cu soț și cozile foarte scurte, atât cât să pună bunica mâna pe buchet și nu mai mare, dacă nu mai erau flori luam doar patru crăcuțe de busuioc, dacă era iarnă și nu mai era nimic verde în grădină mă urcam repede în pod, acolo era pus la uscat busuioc cât vrei. Bunica ieșea din casă îmbrăcată în negru, îi dădeam plantele și ea punea câteva lumânări în același buchet și învelea cotoarele într-o coală albă. Bunica cumpăra foi albe numai pentru a împacheta florile la morți, avea multe, știu că s-a întâmplat să rămână o dată fără și a învelit în ziar, îi era cam rușine, văzusem pe fața ei o mică grimasă și când am întrebat-o:

– Ce e?

– Nu-i nimic, e bun și ziarul. Mai bine așa, decât cu cotoarele goale.

Altfel s-ar fi pierdut florile de lumânări sau lumânările de flori și cred că trebuia să stea toate împreună. Bunica spunea că tijele florilor sunt ca picioarele femeilor, neapărat să fie acoperite, să nu se vadă decât inflorescențele. Tot ce ar fi trădat o cât de mică dezgolire, dezgolire care era asimilată urâțeniei tulpinilor, ghimpilor, trebuia acoperit cu orice. Floarea era complimentul; cum era ea în jos, din ce trup se hrănea, trebuia ascuns privirilor.

 De obicei nu mă lua cu ea la morți care nu ne erau rude, în schimb la rude, da.

Mai mult de atât, preotul care venea să sfințească curtea, casa, pe noi, avea în mână eternul buchețel de busuioc, verde sau uscat, la fel, după anotimp, lângă o cruce de lemn pe care o pupam de fiecare dată. De câte ori pupam crucea, mirosul florilor, chiar și uscate, era atât de persistent și special, încât îmi pătrundea adânc plămâni, atât de mult, încât și azi memoria mirosului și a acestor momente se declanșează imediat, la cea mai mică aromă venită din aer.

Când mergeam la biserică, identic, pe o masă de acolo era o vază care avea în ea permanent busuioc, dar în biserică mirosul de busuioc era amestecat cu cel de tămâie. Astfel că, de câte ori mergeam la biserică, primul lucru pe care-l sesizam și care mă atrăgea era mirosul. Nu funcționam după imagini vizuale sau auditive, picturile cu sfinți, icoanele, vocea preotului, vocile țârcovnicilor, veneau în planul doi. Aveam în nas mirosul de busuioc care era mirosul morții, al lumii de dincolo, iar spațiul închis al bisericii venea să păstreze și mai bine parfumul.

Îmi imaginam trecerea pe lumea cealaltă la fel ca trecerea de pietoni pe care o făcuse învățătoarea cu creta pe asfalt într-o zi când ne învăța regulile de circulație. Avea și un semn roșu de circulație pe care scria cu alb: Stop, și pe care-l dăduse comandantului de detașament și nu altuia. Ne învăța cum să trecem strada, cum să ne asigurăm, să ne uităm în stânga și dreapta, numai că în cazul morții trecerea era definitivă, nimeni nu se mai întorcea și rămânea doar pe partea cealaltă. Cu lumea de dincolo comunicam foarte des și tacit, prin vizite săptămânale la biserică și cimitir. Așa cum ne duceam la rude duminica, ne duceam și la morminte, diferența dintre cei vii și cei morți din punctul de vedere al vizitelor nu exista, ba mai mult, dacă la surorile bunicii nu ne duceam, poate veneau ele, sau putea să treacă un timp fără să se supere nimeni, dar tămâierea mormintelor era obligatorie, era ca și cum sora bunicii în viață nu se supăra dacă nu o vedea, dar mortul, da.

Mai auzisem de trecere când de la grădiniță mă mutam la școală, schimbam locul, clădirea, educatoarea cu învățătoarea și mama când vorbea cu cineva despre mine, spunea: Anul ăsta face trecerea. Și mi se părea greu din ce spunea ea, trecerea era de fapt un buștean peste un  râu foarte lat, incredibil de lat, adânc și învolburat peste care era acest trunchi de copac și eu trebuia să merg pe el pentru a ajunge în siguranță. Bușteanul acesta nu e doar figură de stil, chiar exista, cred că este și azi, undeva la marginea pădurii peste râu, el făcea legătura dintre câmp și pădure spre casele oamenilor, o scurtătură prin pădure, altfel ocolul ar fi fost de câțiva kilometri, și de câte ori o auzeam pe mama vorbind despre această trecere, în mintea mea apărea bușteanul.

Trecerile au fost mereu pline de pericole, ba de mașini care veneau în viteză și mă puteau lovi, ba acest buștean pe care trebuia să merg ca o gimnastă de performanță la bârnă, nu mai spun de trecerea în lumea de dincolo pentru care aveam nevoie de o armură specială și chiar dacă aș fi purtat-o o vreme, tot s-ar fi măcinat din cauza timpului. Oricum, fiecare trecere avea un capăt al ei, vizibil, tangibil, o extremitate și, de obicei, era finalul.  Expresia: A trecut la școală, spunea, de fapt, că am traversat nu doar de la clădirea grădiniței la cea a școlii, ci și abstract, eram în alt stadiu. Bușteanul mă traversa pe partea cealaltă a râului, zebra pe partea cealaltă a străzii, moartea de partea cealaltă a vieții, într-un loc împrejmuit, rezervat numai pentru oameni. Trecerea era deplasare, dar o deplasare care nu venea ca o plimbare în parc, liniștită și lipsită de griji, ci o deplasare cu obstacole.

Aveam o armură prin podul casei, o adusese bunicul, el lucrase la studiourile Buftea, știa să facă hamuri și armuri din piele. Era practic o vestă dintr-o piele foarte groasă de animal, la mijloc avea o piesă rotundă, cu reprezentare în relief a unui chip, efigia celui care o purta, se putea lărgi sau micșora cu niște șnururi tot din piele și ce îmi plăcea era că la mijloc avea un fel de solzi făcuți din același material. Bunicul îmi explica cum că bine ar fi ca săgeata să lovească efigia, care uneori putea fi și din aur, așa sigur nu mureai, și că solzii aveau un rol de intimidare, dușmanul nu prea știa ce vietate ești, ce forțe ascunzi, așa cu chip de om și solzii aceia care semănau și cu frunze, orice ar fi fost, vesta camufla și apăra.

Bunicul mi-a zis că atunci când va muri să-l îngropăm cu această armură făcută de mâna lui, pielea era de la animalul pe care-l crescuse și cu care muncise la câmp, a unui bou bătrân pe care eu îl știam din poze (alb-negru), dar el îmi spunea că fusese alb cu maro: Un animal mare, mare și cât era de mare, așa era de blând. Și totuși murise așa imens cum era, moartea punea jos orice, de la porumbeii aceia care cădeau din zbor, pentru că se întâmpla uneori să cadă din senin o pasare din stol în curte, până la animalul care abia se trăgea de greu ce era.

– De ce nu folosești vesta acum, când te duci în grădină să tai crăcile, te-ar apăra de vreo țepușă, nu?

– Nuu, să mi-o puneți când mor!

– De ce să te mai apere?

Am întrebat sincer, fiind sigură că dincolo nu mai e nicio luptă, că nici un om sau cal nu s-au mai întors, și el în timp ce lega șnururile armurii pe care le desprinsese să-mi arate cum se lărgește după talia fiecăruia, cu ochii în treaba lui, a spus:

– De viață!

Când spunea toate astea, moartea devenea soră cu viața, ba mai mult, viața părea sora vitregă și rea, care-i adusese numai necazuri. Părea un joc de du-te vino. Moartea era ceva al nostru de care nu trebuia să ne fie frică, tot un fel de animal de talie mare care creștea undeva tot în curte și într-o zi din neatenție scăpa și lovea mortal: Așa a murit Marcel, fratele meu, spunea bunicul, împuns de un bou care trăgea la căruța cu fân, la poartă, într-o clipă de neatenție, avea 14 ani. Eu tot ce știam despre Marcel era o cruce mică, vopsită galben, printre alte multe cruci pusă la locurile noastre de veci și grădina mare din spatele casei care-i rămăsese bunicului moștenire. De multe ori, bunicul îl plângea și acum bătrân, se simțea vinovat că-i folosea grădina: Aici trebuia să-și facă Marcel casă, acum pasc vacile, fir-ar ea a dracu de viață. Scapă cine poate.

Viața era aici un arc voltaic care se descărcă luminos în fiecare dintre noi, între acești doi electrozi la fel de intenși, nașterea și moartea. Viața nu făcea decât să fie acest pod pe care pășeam zi de zi, de când ne trezeam până ne culcam; era trecerea în sine. Trecere pe care nici nu o mai vedeam, de vreme ce eram noi înșine. Trupul uman trebuie scos la lumină, altfel rămâne un trunchi oarecare la marginea pădurii, pe care toți calcă, sau o linie cu creta pe asfalt, care va pieri la prima ploaie.