Carmen Sorescu 
Știu asta nu doar după țipătul cocorilor. Peste tot se simte un strigăt de ajutor.
Atmosfera aparte, prin care oamenii trec grăbiți, se lasă tot mai grea. Parcă cu frică, ei se duc spre case. O ambianță specifică defrișării când animalele aud zgomote și fug să se ascundă. Fiecare dintre noi este luat din mers de acest vârtej, mai mult interior, un fel de amețeală a naturii – boală care cuprinde tot. Panica se manifestă mai ales la nivelul proviziilor, tendința de a face stocuri de hrană sau de a avea haine groase, în orice caz, toate vin ca o apărare a corpului dintr-un firesc înnăscut. Toamna se întâmplă să ne protejăm nu doar trupul, ci și mintea. Uităm deliberat, aruncăm din noi ceea ce nu ne face bine, surplusul acela care e dat peste bord în timp ce un vas e gata să se scufunde. Mai întâi sacii de nisip care au făcut tangajul, iar dacă e cazul, chiar și aurul. În cazul meu, amintirile se țin după mine ca niște funeralii la care nu vreau să iau parte.
Îmi amintesc de înmormântarea unchiului la care nu voiam să mă duc, nu voiam să-l văd mort, și totuși m-am dus, împinsă de ceva ce-mi suna ritmic în minte: E ultimul drum. Și când spuneam: E ultimul drum, suna precum soneria de la școală, care te trezea din morți: Îți place, nu îți place intri la ore. Ceva m-a trezit și m-a obligat să mă duc. Nu am depistat nici azi arcul care m-a împins în tren să ajung în orașul unde unchiul era înmormântat.
Pe tot timpul verii, dimineața, strângeam lenjeria de pat și lăsam salteaua goală, când intram în dormitor voiam să văd patul strâns, să mă obișnuiesc cu senzația de plecare, fentam pentru zile bune ideea dislocării, drept pentru care în ultima zi când închideam ușa definitiv mi se reducea din senzația de hău în care eram propulsată de ani de zile de mecanismul despărțirii.
Când am părăsit casa pentru ceva vreme, am procedat ca de obicei, am lăsat florile într-un vas fără apă să se usuce, fără ca petalele să cadă, am dat mâncarea vecinilor, am lăsat bani în cont la tot felul de companii, gaz, curent electric, cablu tv, am spălat frigiderul, am închis robinetele, am scos bateria de la ceas, timpul în bucătărie, prin urmare, a înghețat deja, am simțit frigul de cum am închis ușa.
Da, alte ficțiuni de acoperit răni vor ieși din mine aproape imperceptibil, ca fumul de la casa vecină pe care nu-l simt în nări, dar despre care știu că ține de cald. De altfel, și gândurile mele fumegă aici în mijlocul foii albe, o larmă stinsă prin chiar focul ei. E toamnă și aici. Uităm deliberat, poate pentru că e prea frig, pentru că deja, eu una, m-am încălzit cu întâmplările strânse de peste vară, am mâncat din ele zi de zi, m-am hrănit cu aceste conserve până am rămas cu cutiile goale, acum privesc resturile: Ce greșeală, ce mai fac la iarnă! M-am cam repezit. Așa sunt eu, mă năpustesc fără să gândesc, dar nu-i nimic, orice prostie are un optimism al ei, mă voi linguși. În pofida multor acestor crăpături care amenință monumentul meu de amintiri, e minunat să vezi cum natura te integrează în ea și nu i te poți opune, cumperi ghete, pulovere, fulare, ce îți cere ea și te trezește.
*
Toamna mă zgâlțâie la fel ca mama care mă trezea dimineața să plec la școală, nu foarte rău, dar nici foarte plăcut, atât cât să mă dezmeticesc.
*
De ce oamenii sunt corupți, tot mai mulți, tot mai divers? Pentru că: Oamenii vor să fie fericiți! Cât mai simplu și fără bătăi de cap. Ne place să fim fericiți cât mai ieftin, cât mai din senin și fără nicio opreliște. Îmi imaginez maimuțele în copaci: îți dau și ție o portocală dacă mă lași să trec mai departe, maimuța ia portocala și ce-i pasă dacă cealaltă a trecut și a omorât alta. Nu suntem departe! Chiar foarte aproape. Toți suntem corupți într-un fel sau altul. Toamna corupe și ea. Decazi în felul ei de-a fi.
Mereu am avut o vârstă tomnie, o vârstă neobișnuită, ca o scrisoare din adolescență de la un fost iubit care m-a cerut în căsătorie când aveam o vârstă nepotrivită pentru mariaj, scrisoare pe care-mi place s-o recitesc ori de câte ori merg la casa părintească, când am cerut de milă – puțină viață.
În fiecare casă în care am locuit am avut un loc al durerii, un fotoliu numai al meu sau doar o pernă pusă pe jos, unde uneori fumam sau priveam pe fereastră, dar cel mai adesea trăgeam draperiile să nu intre lumina. Când sunt tristă, întunericul îmi place mai mult, nu știu de ce, de fiecare dată când fac întuneric și în cameră am impresia că durerea cu acest prilej al îmbinării ambelor bezne se disipează și pleacă din mine, e o terapie pe care am învățat-o singură de-a lungului timpului. Momentele mele de obscuritate când se fac tot una cu mediul înconjurător se potolesc. Așa am învățat cum se stinge tristețea! Nu prin alți oameni, nu prin țigări, ci pur și simplu prin melanjul cu negura. Confuzia, omogenizarea, egalizarea, amestecul total în această aparentă neființă, paradoxal, mă scoteau la lumină.
În astfel de situații, îmi dădusem seama cum eram concepută: corpul meu era o rocă sedimentară care se stratificase între timp din cauza eroziunilor, a depunerilor de aluviuni sentimentale și a diferitelor impurități care își găsiseră locul în viața mea. Împăcarea cu întunericul nu făcea decât să mă desprindă strat cu strat, mască cu mască, dureros și plăcut. Exact așa mă simțeam, dezasamblată! Un cărbune care a fost rupt bucată cu bucată și apoi aprins!
În fiecare seară, aproape ca orice om, sting lustra și las un bec mic de la baie aprins, ușa crăpată astfel lasă lumina să răzbată câtuși de puțin din altă încăpere. Sau ridic draperiile trase din timp să intre lumina, la fel, câtuși de puțin, de la un iluminator stradal. Nu-mi plac veiozele, lămpile de veghe, lumina directă, îmi place această eclipsă paralizată de lumină, atât cât să nu-i dea voie să fie ea însăși. La ora somnului rămân singură într-o beznă relativă care ar fi putea interpretată în fel și chip: întunecime, ignoranță, labirint, chiar prostie, chiar iubire.
Enervant este că stând așa, tot una cu patul, într-o oboseală stranie, aproape dulce, când picioarele nu mă mai țin și când corpul parcă deja nu mai există și doar mintea zburdă prin cameră detașată total de trup, atunci am nevoie de o foaie și un creion. Știți senzația? Da, soră cu moartea! Și cu un ultim efort, îmi zic: Să nu pierd ideea, și mă ridic, mulțumită acelei fante discrete, să-mi aduc pe noptieră recuzita. Într-o seară am scris: Când scrii este ca la un joc de noroc, șansele în mintea ta cresc dacă joci/ dacă scrii, deși realitatea rămâne neschimbată și în practică hazardul este identic, dacă scrii totuși ai șansa să câștigi, măcar o metaforă pe zi.
Nici nu vă puteți închipui cât de tristă este iubirea la ora această târzie, cât cerșește și cât umblă pentru un adăpost peste noapte. Dacă ziua nu prea o vedem, e cumva deghizată ca un bolnav de lepră, cu gluga trasă, poate chiar ne lovim de ea în treacăt, fără să ne doară, noaptea când ne așezăm liniștiți pe pat, „stingem lustra, cel mai adesea lăsăm aprins un bec mic dinspre baie sau chiar draperiile astfel încât un iluminator stradal” să-și arunce razele cât e nevoie să spargă bezna și în cameră, ei bine, acum e momentul când iese iubirea. Se adună de peste tot, de pe pereți, de pe podea, din haine, din lucruri, urcă apoi spre pat ca un mușuroi de furnici dornic să devoreze carnea. Exact în acest moment eu mă întreb: Unde sunt foile? Trebuie s-o hrănesc!
Iar e toamnă! Acea dispoziție perfectă spre autodistrugere! Toamna nu se fac case, nu se fac poduri, nu se zugrăvește, pentru că temperaturile nu sunt constante și există riscul să apară igrasia și mucegaiul. Toamna, în schimb, se întoarce salteaua pe dos, dac-aș putea și pe mine. Întoarcerea saltelei nu e un procedeu foarte simplu, instrucțiunile spun că e nevoie de doi oameni pentru a evita accidentele, îmi sună foarte cunoscut, dacă vrei să faci o răsturnare de situație și în propria viață e nevoie de un al doilea, singur te poți răni.
*
Toamna e un cântec uitat căruia nu-i mai știi bine nici melodia, nici versurile, dar totuși îți răsună în minte și nu știi de unde să-l iei.
*
Nimeni nu pune întrebări, nimeni nu cere, niciun erou sau antierou, doar un glonte șuieră prin preajmă. Nu știi cine pe cine se mănâncă. Pământul mănâncă frunzele, frunzele hrănesc pământul care, la rândul lui, întreține pe timpul iernii copacul, care va înmuguri din nou. Autodevorarea. Eu în 3 dimensiuni și confidentă. Deja m-am ridicat din pat și merg cu pași mici prin cameră, prin bezna-mi propice făcându-mă tot una cu umbrele trecătorile, din care, nu știu prin ce minune, mereu mă disting. Audiența ovaționează: Bravo, să ne rotim, așadar.
„Rumegușul absoarbe bine sângele”, citeam ieri, deșeurile absorb bine, se pare, orice purulență, pentru că se fac tot una cu ea. De unde trag concluzia că tristețea e un deșeu care contopindu-se cu ea însăși duce la propria anihilare.
Toamna impune lacăte, tăceri. Toamna strânge corsetul până la miez. Pregătește lăstari.
De fapt, totul e despre curățare, despre cum lași totul să se ducă, neputincios…
Orice declin are și beneficii și efecte secundare, de pildă poezia venită din senin ca o durere de cap: Tot mai săracă/ Jumătatea toamnă, jumătate metaforă/ Sap în mine ca într-o Matrioșka/ Sper să dau de fetița cu breton/ Nu am nimic de dat, nimic de luat/ Dacă îmi e frig, propria căldură e singura șansă/ Dacă îmi e foame, mai caut prin minte – resturile verii!
