Carmen Sorescu 
Sunt peste tot. Țipetele cu voce și fără voce. Oameni care strigă de la balcoane: ia-mi și mie o pâine, sau, culmea: nu mai țipați, alții care strigă pe facebook, mai mult sau mai puțin contorsionați în propriile metafore, ambalaje din care nu mai pot ieși, prinși în propriile corpuri ca în cursele de șoareci, răsuciți în cordoanele ombilicale, strangulați în ei înșiși, doar gheme din vene, numai corpuri captive în sârmă ghimpată peste tot, numai zbateri și țipete. Acesta e Bucureștiul. Toată lumea se plânge. Apoi pescărușii pe care-i aud zi și noapte, și ei adaptați la gunoaie, chiar dacă sirenele ambulanțelor s-ar vrea să anunțe: da-ți-vă de-o parte, pescărușii tot își fac loc în infernul orașului, îi aud peste tot, dar nu-i văd, nu știu unde au cuiburile, probabil zboară foarte sus sau deloc, ciorile care cu ani în urmă dominau cerul orașului acum au fost detronate. Pescărușii au lăsat marea pentru mizerii, pentru că nu, unde e hărmălaie este viață, la fel și oamenii, toate speciile se aciuează unde este de ciupit.
Simbioza perfectă: trotuare rupte-oameni distruși! Clădiri în paragină, grafitti menit să mai ascundă din fațadele care oricând s-ar putea desprinde, oricând ar putea răni pe cineva, cerșetori desprinși și ei de societate, căzuți, decăzuți, dar care, deloc paradoxal trăiesc în această societate, ca păsările pluvian pe spatele animalelor sălbatice, dar dimpotrivă, ei nu curăță, nervoși, disperați, descumpăniți, desigur, murdăresc nu doar aleile ci și sufletele altor oameni punându-i mereu în situații urâte, fără ieșire, nici urmă de Agnus Dei, nici urmă. Unde e, unde se ascunde?
Țipetele. Sunt peste tot. În spitale bolnavii, operați și care nu se pot deplasa, atunci când au nevoie de ceva, strigă, acesta e butonul lor roșu de urgență care în spitalele normale din alte țări este atașat pe marginea patului, la Urgență Floreasca nu, alarma e dată din capul pieptului, asta dacă pe pacient îl mai duce corpul și nu i se crapă operația. Noroc că saloanele sunt de 6 persoane și pun piept de la piept strigăte ca să fie auziți. Aici fiecare urlet costă, 20 lei fiecare perfuzie, fiecare injecție, fiecare ploscă, dacă ți se termină banii riscul e să ți se ia perfuzia chiar dacă e numele tău scris pe ea, așa cum i s-a întâmplat maică-mii. Mi-a povestit că rămăsese cu 100 lei, nu avea cine să schimbe și nu și-a mai plătit strigătul, atunci asistenta de serviciu i-a luat o perfuzie spunându-i verde în față că nu a cotizat suficient pe ziua respectivă.
Orașul e perfect omogen, nediferențiat-măcinat, și pe afară și pe dinăuntru. Și ce e ciudat e că toate aceste glasuri răstite venite din fiecare colț al lui formează un mutualism, un consens, o bună înțelegere. Nimeni nu e mirat de nimic, poate doar eu care încerc să pătrund și poate nu e de mirare, dar orașul mă scuipă. Da, desigur se vor găsi multe voci care vor spune că nu este așa, și nu este așa doar pentru că obișnuința s-a lăsat peste acoperișuri ca un nor negru cu care cu timpul te obișnuiești, nici nu plouă, nici nu e soare, doar o stare de moleșeală întunecă sufletul și cu timpul toate astea fac parte din viața de zi cu zi, nimic alarmant. Oamenii se aclimatizează cu multe lucruri, cu minciuni, furturi, mușcături de tot felul, de la câini, de la frați, zgârieturi în cioburile de pe străzi sau din relații, oamenii se acomodează cu aceste crestături așa cum s-a familiarizat cu trotuarele fisurate, prin urmare, crevasele nu sunt doar pe asfalt ci și în piele, în suflete. Suflete tot mai crăpate, pe unde strigătele își fac loc cu voie sau fără voie. E ca și când de câte ori ies afară, practic intru într-o peșteră întunecată, plină de pericole și de aici cât aș răcni nimeni nu mă aude, sunt prea departe de lumină.
Țipetele. Sunt peste tot. În Piața Amzei un adolescent a deschis ușa restaurantului unde mă aflam și a strigat: Dați-mi și mie să mănânc! Nimeni nu a reacționat, mai mult, unii și-au întors capetele în altă parte ca și când ei nu erau acolo, și chiar nu erau, erau plecați din propria rasă, duși undeva departe într-o sălbăticie atroce. Și cam așa este peste tot, oamenii sunt plecați, în străinătate la muncă, în concedii, la serviciu, la țară, dar în același timp sunt plecați din umanitate pe niște încrengături ale regnului animal care încă nu s-au trecut pe hartă. Apoi a urmat liniștea. Zgomotul tacâmurilor din ce în ce mai pregnant și care până atunci nu-l remarcasem, pentru că toată lumea se oprise din mâncat, apoi brusc au început, pauza de disconfort se terminase, pauza când ai șansa să salvezi sau să te salvezi printr-un gest infim luase sfârșit. Ospătarii țipau unii la alții, apoi își cereau scuze pe o altă tonalitate mai joasă. Și era distractiv cum puteau răcni la anumite fețe și la altele să zâmbească, mi s-a părut că sunt pe scena unui teatru, dar din păcate nu eram. Auzisem din spate o discuție: Sunt prea mulți domnule, ce să le facem noi, câți să hrănim, să se ocupe statul care i-a adus în situația asta. Statul e la golf, ce nu înțelegi!? Și ce nu era de înțeles, nu existența oamenilor săraci, nici pauperitatea din noi toți, ci lipsa gestului reflex de întrajutorare, tot un fel de țipăt, de data asta atrofiat.
