Taj Mahal sau frumusețea din noi

Într-o seară, Andrei a venit târziu, a intrat  încet, parcă să nu-l simtă cineva, ca o adiere care te ia prin surprindere, mi-a lăsat în tăcere la masa unde eram oferta tipărită a unei excursii în India. Am privit foile, l-am privit și pe el, am râs, parcă semănau, ceva din el trecea prin foi ca un spectru de iubire și numai de mâna mea depindea dacă totul lua naștere, am zis un da răspicat ca și cum m-ar fi cerut de soție. Însă în mine deja se surpau pietre, una câte una, prăbușirea era iminentă și nu înțelegeam de ce iubirea ruinează. După un timp l-am întrebat: Ce speri cu asta? Sper în tine… am auzit în timp ce se îndepărta, fugind de la fața locului, anulând orice dialog. Spera probabil să mă ridice de la zero, așa cum ar fi vrut el…

Dragostea bărbaților pentru femeile lor iubite de-a lungul timpului a fost expulzată sub cele mai diverse forme: temple, morminte, versuri, cărți, bijuterii, cadouri, crime, războaie. Cu ce speră ei să impresioneze femeia iubită, ce schimbări vor să aducă cu prilejul acestor răsfățuri?

Începând cu Biblia, Adam a riscat să fie scos din Rai atunci când Eva i-a oferit să muște din măr, el  a mușcat neputând să reziste tentației de-a o refuza. Mica mea speculație utopică ca și lumea de unde provine se bazează pe faptul că Adam nu avea pe cine iubi altcineva decât pe Eva, cu atât mai mult fiind născută din coasta lui („În sfârşit, aceasta este os din oasele mele  şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbat.“), acceptul lui fiind, prin urmare, intrinsec și obligatoriu. Dacă toate astea nu ar fi avut loc, lumea nu se năștea, astfel că lumea apare din acest compromis, de unde Adam iese cu reputația pătată chiar dacă renunță indirect la nemurire. Păcatul. Toate schimbările care au urmat sunt cunoscute sub numele de: Căderea. Căderea în infirmitate, în umanitate. Imaginea iconică de Paradis a celor doi este înfățișarea lor cu trupurile revelate, deconspirate, goale –  Adevărul, ci nu una îmbrăcați și copii în preajmă. Numai că  înainte de Edenul biblic, regele Akhenaten scrijelea în hieroglife numele soției, Nefertiti pe zidurile unor monumente, era, desigur, ați spune, o modă la vreme aceea, și totuși era o mare onoare pentru că la fel de bine după anul 1336 î.e.n numele ei dispare subit, se presupune în fel și chip, sau că Nefertiti a murit în urma unei epidemii sau că și-a schimbat numele și ar fi condus singură sau a fost repudiată, ce este demonstrat însă, este faptul că numele ei a fost înlocuit cu alt nume, Kiya. Apoi altă frumusețe, Cleopatra, pentru care Cezar s-a aruncat în luptă în războiul civil ajutând-o să câștige, apoi celălalt general, Marcus Antonius. Avem nume celebre în toată istoria războiul, în mitologii și legende. Bărbații s-au luptat pentru femei de la Feți-frumoși până la oameni în carne și oase.  Toate astea se perpetuează până azi, Prințesa Diana a primit un inel logodnă de 30 000 £, iar în urma divorțului prin hotărâre judecătorească a primit 17 milioane £. Toate femeile primesc tratamente speciale din partea bărbaților care le iubesc, în principiu, nimic nou.

Impresionant însă este Taj Mahal (Agra, India),  mausoleul, a cărui construcție a început în anul 1631, este conceput după credința islamică cu vădite influențe zonale, el atrage într-un fel ieșit din comun, pentru că și povestea lui este pe măsura unei minuni, de altfel, el este inclus în lista celor 7 minuni ale lumii medievale.

Pe scurt, mai ales că toate informațiile sunt pe wikipedia: Șah Johan, al cincilea împărat al Imperiului Mogul își ia de soție pe fiica unui nobil persan, logodna are loc când fata avea 15 ani, dar se căsătoresc abia când ea împlinește 20 de ani, între timp mai apar încă două soții, se pare, numai înțelegeri politice, nimic consumat, împăratul era îndrăgostit.

Împărăteasa, Mumtaz Mahal, așa cum este cunoscută astăzi, pentru că inițial o chema Arjumand Banu Begum, primește acest titlu după căsătorie. Literar înseamnă Loc Excelent,  iar Taj Mahal este o varianată scurtă de la Mumtaz Mahal, ea îi oferă soțului 14 copii, la nașterea ultimului ea moare, în semn de mare prețuire soțul îi oferă și el după moarte acest minunat loc de veci –Taj Mahal. Altă etimologie spune că numele templului derivă de la Templul lui Șiva, Tejo Mahalaya.

Ceea ce face mai frumos Taj Mahal-ul decât alte clădiri este în primul rând intrarea, mai mult un truc menit să te amețească, așadar: intrarea se face printr-o poartă, întunericul pune în lumina ușa imensă care dă spre Taj Mahal, monumentul se vede parcă scos din întuneric printr-un hublou luminos, în acest fel este pur în toată evidența lui, apoi cu cât înaintezi devine mai mic pentru că apropierea lăbărțează tot câmpul deschis, dar dacă faci câțiva pași înapoi clădirea se mărește pentru că de fapt cu cât mergi mai în spate vezi prin ușă doar părți ale construcției.

Culoarea așa zisă albă a marmurei nu este imaculată, în funcție de vreme dar și de poluare capătă nuanțe diferite, astfel că templul poate părea roz, transparent sau chiar galben la lumina Lunii; la fel și cele mai pure sentimente uneori pot fi altfel dacă primesc raze sau la fel de bine pot conține impurități, toate deformează autenticitatea, iar pentru asta trebuie să te apropii cât mai mult, să intri sub piele. Taj Mahal, cea mai simetrică structură din lume. Mai este numit și fort din cauza celor 4 minarite dispuse în cele 4 colțuri, fiecare pentru un punct cardinal, ele sunt construite puțin în exterior, un eventual cutremur nu le-ar dărâma spre interior unde se află mormintele. Taj Mahal are multe camere, pasaje și uși secrete, unele închise cu cărămizi, multe iluzii optice arhitecturale, multe caligrafii, versete din Coran, 46 de specii de plante și flori sunt basoreliefate pe ziduri, într-un cuvânt, un templu complex. Pe ușa principală este scris un verset care invită pe cititor în Paradis. Cameră mortuară este octogonală, azi conține și sicriul împăratului, pe ziduri sunt scrise versete din Cartea Sfântă, rugăciuni funerare, iar pe cenotaful soției este scris  un verset în care îngerii îl roagă pe Dumnezeu să o primească în Paradis. Emoționant este altceva, pe acest catafalc este scris: numele soției și cele 99 de epitete ale lui Allah, Creatorul, Nobilul, Magnificul, Unicul, Regele, Protectorul, Gardianul etc.

În toate moscheile  putem vedea, sau nu, înșirate cele 99 de nume, care se regăsesc și în cele 99 de mărgele ale mătăniilor specifice, scrise de obicei pe pereți în locuri speciale, pe tablouri sau pe materiale, în vârful ierarhiei acestor nume este lăsat un loc gol, al 100-lea, nu scrie niciodată nimic, dar e lăsat special pentru Dumnezeu, nu i se dă un nume. La Taj Mahal împăratul a umplut căsuța albă cu numele soției, în practică a scris numele soției și apoi a continuat cu epitetele sus-citate. De fapt, cred că iubirea aici trebuie căutată, ci nu neapărat în măreția construcției, a pietrelor celor mai prețioase care au fost aduse din toată lumea și care au fost impregante în ziduri ca niște flori într-adevăr nemuritoare, dar care, între timp, au mai fost furate.

Epitetele care au fost date mausoleului de către oameni sunt și ele multe: Perfectul,  Simetricul, Frumosul, Epicul, Enigmaticul Captivantul, Încântătorul,  pot fi puse pe o listă care poate concura, desigur doar la număr, cu celelalte menționate.

Aș spune: Taj Mahal este combinația perfectă dintre trup și suflet, e ceva viu, contrar aparențelor.

Râul „tributar” Yamuna care trece în apropiere de templu îmbracă uneori zona în ceață, iar acest fenomen simplu mai îmbracă încă o dată mormântul în ceva mistic, pâcla oferă aura de iubire, melancolie și mai ales visare.

Hinduismul are cea mai spectaculoasă nu neapărat viziune, ci practică, la New Delhi, la Agara și în toate localitățile pe stradă sunt tot felul de animale care trăiesc nestingherite, nici șerpii cei mai veninoși nu se omoară, de la furnică la om totul e parte din Dumnezeu. De aceea în atentatele din 2008 de la hotelul Taj Mahal Palace cei mai mulți care au murit au fost angajații, ei nu au părăsit hotelul ci au rămas să protejeze oaspeții sub sintagma: „Dumnezeu e oaspetele nostru”, numai că în ziua aceea Dumnezeu trebuia ucis celulă cu celulă, turist cu turist.

Taj Mahal este forma iubirii seculare care dăinuie și material și spiritual, aparent iubirea e rece, de marmură, dar pe măsură ce pășești în acest Paradis care te invită de la intrare îți dai  seama că ești în altă lume.

Din orice unghi ai privi, din picioare, de pe o bancă sau rotindu-te, această lume nouă te face să respiri altfel, ceva încetinește în tine și ritmul cardiac și gândurile, uiți de unde ai venit și mai ales pentru ce, trupul e luat și el de splendoare, plimbat când sus, când jos și la fel ca într-o poveste magică când crezi că totul s-a terminat mai țâșnește o emoție de undeva din aer,  nici măcar nu poți vedea acel lucru care a declanșat, ești luat în acest tot unitar din mers, vrăjit. Rafinamentul, grația, candoarea dau un fel de moliciune, de amorțeală, de lipsă de viață continuă. Nu te puteai mișca repede, erai oprit de propriile picioare fără să vrei, corpul devenea la rândul lui piatră, ceva chema la contopire. E un joc, ochii nu fac față, inclusiv ochii minții, ești fentat, cumva păcălit într-un sens de-a dreptul paradisiac, și te trezești vorbind singur, da, sunt chiar aici, părea foarte departe, dar brusc descoperi că era mereu cu tine, celulă cu celulă, priveliște cu priveliște. Acesta e paradoxul, deși locul este  un mormânt, e doar o aparență, o păcăleală deși vădit vizibilă, totul e înșelător, de fapt aici e viața, în toate formele ei.

Arhitectul a reușit cu 20 000 de oameni și 1000 de elefanți în 22 de ani să ridice acest mausoleu, dar nu doar atât, el a înălțat și iubirea. Aici vin zi de zi 1,2  milioane de oameni, ca și când zi de zi iubirii trebuie să i se aducă ofrande, cum altfel decât făcând din orice zi o festivitate de premiere a iubirii. Mulți dintre ei habar nu au cine au fost cei doi îndrăgostiți sau ce scrie pe ziduri, ei vin doar pentru un simbol, acela al dragostei nemuritoare.

Pe buzele tuturor turiștilor se auzeau doar două cuvinte: perfecțiune și iubire, iar cumva toată lumea fuge când aude așa ceva, însă nici aici nu te puteai proteja și cel mai bine era să fugi cât mai în tine, să reflectezi: Tu ce ai face pentru iubirea ta în viață sau după moarte…

De câte ori te duci acolo afli lucruri noi, de fiecare dată ești surprins, ba de o ușă secretă, ba de un verset, ba de o știre, cum că  asteroidul 433 Eros are două cratere care poartă numele celor doi consorți.

Impresia mea este că aici e vorba de comunicare, vizitatorii comunică tacit, nu doar cu zidurile ci și între ei, aici e un mare numitor comun, oamenii impregnează și din iubirile lor, se face un schimb, un troc inevitabil, ceva se ia și se duce în același timp, iar această mișcare ciclică permanentă, nesfârșită, dă energie, însuflețește marmura dar pe de altă parte și speranțele oamenilor. Difuziunea este de ambele tabere, lumina de pe ziduri se propagă în oameni și la rândul lor lumina din ei se duce înapoi, iar plimbându-te prin acest spațiu osmotic nu poți decât la rându-ți să te împrăștii și să te refaci. Taj Mahal este un perpetuum mobile.

Fiecare om aduce acasă o parte din el fără să vrea, așa mi s-a întâmplat și mie, privirea nu  a fost decât un bumerang care a furat de peste tot, însă la graniță nimeni nu a detectat bijuteria ascunsă. Râdeam în sinea mea pentru că atunci când ghidul vorbea de furtul pietrelor prețioase, Andrei  s-a uitat copilăros la mine și mi-a zis: Acum e acum, să-ți văd abilitățile. La Taj Mahal ești hrănit bine, te întorci sățios, plin, consistent dar mai ales foarte prețios și asta pentru că omul e pus în valoare, iar valoarea inestimabilă nu se vede cu ochiul liber pe niciun perete, dacă ești priceput o furi în timp ce respiri.

Doar în fața adevărului ești dezvăluit, deconspirat și gol, la fel ca în Paradis: Iubirea nesfârșită chiar există.