Carmen Sorescu
Când spun cuvântul desculț, prima amintire despre a fi cu tălpile goale o am destul de clar: jucam pe stradă leapșa cu mai mulți copii, purtam papuci și, din alergare, am scăpat unul, l-am lăsat pe loc și mi-am continuat alergarea într-un picior, șchiopătând, dar până la urmă tot am atins pământul. Pământul era aspru, coroziv, deși bine tăbăcit, prin nisipul fin își făcuseră loc impurități, sau nu știu dacă e cuvântul potrivit și dacă nu chiar această lipsă de curățenie: cioburi, ghimpi, fragmente tăioase, frunze uscate, tot felul de lucruri aduse de ape, de vânt, nu erau chiar parte din definiția lui, desigur că da. După o mică pauză mi-am privit talpa care-l călcase și pietricele își făcuseră loc în piele, m-am scuturat repede și totul a fost dat uitării. În spatele meu, am auzit vocea verișoarei, însă nu remarcasem la ea că era în picioarele goale: Descalță-te, ai mai multă viteză și nu te împiedici! Nu m-am descălțat, mama nu mă lăsa, că mă tăiam, că mă înțepam etc., dar nici mie nu-mi plăcea, cei câțiva pași pe care îi făcusem pe pământul zdrelit cu de la sine putere m-au făcut să mă încrunt. Micile înțepături le resimțisem până la inimă, inevitabilele onomatopee, distractive pentru alții: au, au – parcă mă treziseră mai bine la viață. A doua amintire despre a fi desculță este copie cu prima: mergeam la pădure, era vară, cald, secetă, până la intrare trebuia să trec printr-o parcelă unde grâul fusese treierat de curând, și de data asta mi s-a întâmplat la fel, am rămas desculță fără să vreau, poticnindu-mă în miriște, mai erau și ghimpi uscați, foarte uscați care m-au zgâriat fin, aș spune chirurgical, superb, perfect, așa cum numai ciulinii știu să o facă, după care iarăși încruntatul, usturimea. A treia amintirea despre tălpile goale o am de la mare, când dusă de peisaj am ajuns la un golf a cărui plajă era plină de scoici sparte, ce a urmat, mulți știu, mersul încet, strâmb, împunsăturile cochiliilor zdrobite, dar destul de ascuțite, care străpungeau fără milă pielea. Și nu știu de ce, dar tălpile goale prin evidenta simplitate și sinceritate întotdeauna au văzut mai bine decât o minte plină de înțelepciune.
În clipa de față îmi mai vine în minte: „M-am tăiat cu cuțitul. Am vrut să cioplesc un cal dintr-o bucată de salcie” – Desculț de Zaharia Stancu.
Acum câteva zile, pe o plajă la Oceanul Indian mi-am spus: „Desculță, în sfârșit!” Talpa mi se înecase în nisip, cu puțin efort, dacă stăteam nemișcată, îmi era acoperit tot corpul. Desigur, revelația goliciunii nu ar fi trebuit să o am la câteva mii de kilometri de casă, dar combinația de căldură și răcoare au împletit în mine un sentiment singular: fără încălțăminte egal fără probleme, contrar cărții citate mai sus. Prin urmare, departe de realitatea în care eram înfiptă, pentru că aici doar pluteam deasupra tuturor lucrurilor, nimic nu mă înghițise decât nisipul, mi-am dat seama că: Desculță, în sfârșit! – se aplică automat și minții. Râdeam și-mi spuneam că „sandalele de aur” au de-a face, paradoxal, mai mult cu sufletul decât cu carnea. 😊 Numai desculță are loc schimbul dintre divin și pământ, când înlocuiesc ceva cu altceva este întotdeauna puțină durere, puțin chin, ca la orice naștere de fapt. 😊
Iată că, desculță în sinea mea, mă face să fiu mai iute și să găsesc refugii mult mai repede decât dacă aș căra după mine „articole” grele, chiar dacă, după cum se observă mai sus, m-am tăiat în amintiri. Da, m-am tăiat și eu, vrând să fac din mine ceea ce nu sunt. Nepotrivind lucrurile corespunzător există riscul ca filele unei cărți să se desprindă, nepotrivind trunchiul cu statuia pe care vrei să o faci din el există riscul să iasă un dinozaur, asta am văzut în curtea unei pensiuni din Sinaia, un dinozaur cioplit din brad, sau poate că era balaurul transilvănean. Totuși, calul sculptat din salcie îmi e mai aproape, cel puțin, spiritual, din simplu motiv că toată copilăria am văzut cai, și nu dinozauri sau balauri. Numai că lucrurile se întorc nu știu dacă înapoi, dar împotriva firii, da, într-un fel ciudat, fiică-mea care a trăit cu filmele Jurassic și avea plușuri, jucării de tot felul, cărți de colorat, cd-uri, tricouri, chiar și ouă din care ieșeau pui de dinozauri, când am mers cu ea, culmea, tot în „Pădurea nebună” și a văzut o pupăză, a strigat: „Mami, mami, uite un pui de archaeopteryx!” 😊 Desculță de origini, dar într-un fel mult mai aproape, când eram de vârsta ei, 5 ani să spun, nu auzisem de această specie dispărută de milioane de ani, așa cum ea nu auzise vreodată: pu, pu…
„Desculții strigă: pământ, pământ, pământ!… Pământ este și, totuși, pământ nu este. Sau nu e al cui îl stropește cu sudoarea.”
Desculții strigă pe foaie ca pe o tarla pustie, și nu e ușor lucru, este foaie și totuși nu este, este o imensitate care hrănește.
