Un verset din Coran spune: Ajută-mă, Doamne, să văd lucrurile așa cum sunt!
Cu alte cuvinte, să văd lucrurile sincere, naturale, neînvăluite. Pe de altă parte, Dumnezeu este primul învăluit, pe El nu-l văd niciodată, nu doar că fața lui e acoperită, El nu are față. Ca să nu mai vorbesc de alte învăluiri terestre, ale femeilor, ale mireselor, ale sinelui etc. Acest paradox se aplică și altor religii, nu este ceva deosebit, nici la creștini nu vedem fața lui Dumnezeu. De exemplu, mie dacă mi se întâmplă ceva deosebit și cred că e mâna lui Dumnezeu cât de curând mă duc la biserică să-i mulțumesc cu ofrande, duc flori, pun lumânări, câțiva bani în cutia milei, cumpăr iconițe, cruciulițe pentru bunul mers al instituției dar și al meu. Cât despre dezvăluirea sau învăluirea sinelui se ocupă noua religie Facebook. Se vede cu ochiul liber fiecare cât oferă, cât din viață destăinuie, cât din piele divulgă, și paradoxul e că aceia care oferă în speranța că vor privi ofrande sub diverse forme: inimi, flori, cadouri, invitații etc, sunt și cei mai vocali, nemulțumiți, certăreți, infatuați, enervați, exact în acest crescendo, egoul se mărește depreciant pe măsura aprecierilor, și cu cât se dezvăluie tot s-ar mai dezvălui, o înșiruire transparentă și interminabilă, foițe de ceapă la microscop.
Niffari spune că: „Numai Dumnezeu poate disipa întunericul vălurilor, acest întuneric este ignoranța în opoziția cunoașterii”. Tot acesta spune că: „Odată ce m-ai văzut, învăluirea şi dezvăluirea este același lucru”.
Țesătura devine intrigă, uneltire, în primul rând cu sine însuși. Valoarea nu mai este cea reală, intervine inflația, inflamația și ce văd pe internet e doar o bubiță înconjurată de un balon de aer, precum bătătura făcută de pantofii noi, după care evident, intervine obișnuința. Te obișnuiești cu rana așa cum te obișnuiești cu alter ego, care culmea nu e al tău, e făcut de alții pe pielea ta, mai mult un tatuaj, și știm că se șterge greu și tot cu durere. Nu cred că am greșit când am spus că noua religie e Facebook, așa cum locuri sacre: biserici, temple, moschei adună oameni și aici este la fel.
Sunt creația lui Dumnezeu sau a acestei planete sau a părinților mei sau toate la un loc, însă vreau să știu procentajele. În epopeea Ghilgameș scrie că eroul omonim este 2/3 zeu și 1/3 om; dacă toate mitologiile merg pe dihotomie ½ zeu și ½ om, de ce acest legendar personaj mesopotamian are alt procent. Știe cineva? Ghilgameș funcționează exact ca în fizica cuantică, un anumit timp de particulă, quarkul, are sarcină fracționară pentru a funcționa: +2/3 și -1/3. Oops! Mă gândesc să fac un calcul despre mine, așa cum sunt elementele chimice din corp, se știe cât oxigen, carbon, fier, magneziu, zinc etc conține un om, dar mai sunt și alte socoteli, de exemplu: sufletul, dacă nu poate fi localizat, dacă nu pot pune degetul sau bisturiul să disec ceva imaterial ce-ar fi să folosesc mintea aceea ascuțită pentru soluții să văd dacă sunt complet umană, desigur ar trebui mai întâi să definesc ceea ce este uman, uman înseamnă să am și praf de stele pe oase 😊
1 și 2 Corinteni: Și cel care plantează și cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu. …în foc va fi dezvăluită… Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu și Dumnezeu îl distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteți voi, este sfânt. Orice femeie care se roagă sau prorocește cu capul dezvelit își necinstește capul ei… dacă o femeie nu se învelește, să se și tundă. De aceea din pricina îngerilor femeia trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei (bărbatul e slava lui Dumnezeu, femeia e slava bărbatului). Dar ori de câte ori se întoarce la Domnul marama de pe ochi este luată… Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui.
Dacă mi-aș imagina o lume fără nume, fără nicio diferență, în care toți suntem prin Dumnezeu, nu ar mai fi nici lucruri, nici ființe, oglindă în oglindă, efectul ar fi infinit.
Uneori interpretez ceea ce înseamnă fiecare lucru, nu din punctul meu de vedere, ci încerc să fiu în pielea, scoarța, coperta, coaja, crustă, pojghița, luciul, tabla, strălucirea altor lucruri, mi se pare straniu ca frunza să fie frunză, omul om, strada stradă, pentru planetă omul poate fi o insectă dăunătoare, frunza un pansament, strada asfaltată o bubă, și tot așa fiecare are alt limbaj pe care-l translatează în termenii lui, fie că sunt tentacule, ventuze sau orice alt mijloc de citire, pentru că nu, sunt vietăți care citesc cu pielea. Cred că și eu, și eu traduc cu porii emoții, senzații… prin urmare, așa cum scoarța copacilor poate hrăni alte plante, iedera, de exemplu, pentru organismele bune sau rele de pe pielea mea sunt un bun bălegar etc. Nichita Stănescu în poemul Laudă Omului conchide asemănător: Din punctul de vedere-al copacilor/ soarele-i o dungă de căldură…/ oamenii – o emoție copleșitoare/ Ei sunt niște fructe plimbătoare/ ale unui pom cu mult mai mare! Cât sunt ca pământul, cât sunt ca arborele, cât sunt ca Dumnezeu, cât sunt ca mama, nu pot calcula în procente, deși asta aș fi vrut, care e esența și care e umplutura, poate că sufletul e mica fiolă și de corp mă pot dezice, el la rândul lui va hrăni, va deveni biomasa. Faptul că nu-mi place să fac poze, că nu stau prea mult timp în oglindă, că nu mă fardez, că masca e însăși fața și că nu mai am nevoie de încă un artificială, mă duce cu gândul la chipul lui Dumnezeu, cred că de aici am o infimă moștenire 😊 Hafiz: „O, Dumnezeule, cine este vrednic să audă acest sublim secret? Este cunoscut oriunde, dar niciodată nu îi vom vedea faţa”.
Până nu-mi aflu compoziția: Să văd lucrurile așa cum sunt: e foarte greu, până atunci rămân numai un „copil al momentului”.