Carmen Sorescu 
Faena II
Am să-mi fac autocritica de la început și nu am să spun: fiecare are nevoie de aerisire, de epurare și curățire, am să spun: am nevoie de purificarea prin trecut, dar mai ales prin acel trecut al inocenței, cel puțin la el mă refer, fără însă să-l caut cu preferință, iese singur în cale, ca un animal în poiană. Nu e prima oară când iau acest start, încerc și azi, nu știu dacă rămân pe pistă, dacă ies de pe ea, dacă abandonez sau câștig. Ce e drept prefer startul decât panglica ruptă, așa se face că sunt tot aici, în curând voi auzi împușcătura.
Despre Dumnezeu am crezut toată copilăria că este ascuns într-un nor și că în funcție de faptele noastre el apasă pe un buton, roșu, și ne aduce ploaia, astfel că, aveam sau nu ce să mâncăm. Grâul și porumbul fiind cele două plante fără de care am fi fost pe ducă dacă nu aveau apă, iar El permanent se uita la noi și bifa, bifa neîncetat, notele mele la școală, pâinea cum creștea, o urmărea pe bunica dacă făcea treabă duminica, pe mama dacă lăsa masa nestrânsă sau pe soră-mea dacă nu făcea patul, chiar și pisica dacă nu prindea șoareci era hulită prin gura bunicului. Mai târziu, aveam 23 de ani, când am zburat prima oară cu avionul, am privit mai tot timpul pe hublou încercând să găsesc acest palat fabulos în care El locuia, până la aterizare mi-am dat seama că era atât de consolidat în mine încât orice încercare de-al găsi în afară era inutilă. Am întors armele asupra mea, în minte mi se derulau imagini cu toate testele la care și eu îl supusesem. Îmi amintesc când aveam 6 ani, nu începusem încă școala, eram într-o gară și ploua torențial, până la peron făceam un minut, dar suficient ca pe mine și mama să ne ude leoarcă, atunci i-am zis: Dacă exiști, oprește ploaia! Și ploaia s-a oprit, fix când a intrat trenul în gară. Așa se făcuse că tot timpul cât crescusem ne făceam tot felul de teste unul altuia, ne jucam de-a existența și de-a minunile, și ce pot să spun e că nu m-a dezamăgit niciodată chiar dacă a fost să fie și pe ultima sută de metri, se purta de parcă întârzia mereu, dar culmea, ajungea la timp. La teze și la examene am trișat mereu, răsfoiam caietele și la care pagină mă opream acel subiect îl aveam a doua zi, aproape că nu trebuia să învăț sau dacă aveam vreun iubit știam exact cât va dura relația, fără greșeală și din „vina” cui va fi despărțirea. Vorbeam cu prietene de seama mea despre toate astea, iar ele spuneau că și ele au „dialoguri” asemănătoare, așadar era o joacă a tuturor, mama râdea, pe tata nici măcar nu l-am mai întrebat prins fiind cu treburi mult mai complicate. Niciodată nu m-am rugat la El sau de El să-mi dea sau să mă ferească, ci doar ce crede El că e mai bine, mereu am mers pe mâna Lui sau a mea, pentru că, pe măsură ce mergeam de mână, ne confundam, sângele trecea prin vene ca prin perfuzii până când, îmi plăcea să cred că ne contopisem, dar într-un fel firesc, la fel cum se crestează ramura unui copac și se pune un alt soi mai bun, mai rezistent, care dă roade mai multe.
Care dintre noi e mai Dumnezeu? Cu cine te lupți, dacă nu cu tine!
Majoritatea oamenilor scriu despre ei, într-un fel sau altul, pe față sau ascunși prin personaje, așa cum a făcut și eu în paragraful introductiv. Așadar, sunt librăriile pline de vieți pe tavă, de ce m-ar interesa? Sufletele înalte sunt rare și sunt precum tuburile de oțel care susțin clădirile, la fel de neobișnuite și excepționale, se văd de la depărtare și nu oricine ajunge la ele. Nu oricine a vizitat cea mai înaltă clădire din lume și nu oricine l-a văzut pe Emil Cioran.
Tu ce susții? Te-ai întrebat? Doar pe tine? Pentru asta ai două picioare, ai putea avea și altceva în plus? Cât ai depune și ai rândui trupul nu duce mai mult. Oare Emil Cioran câți oameni a susținut, câți i-au citit cărțile și câți au dormit cu ele în pat?
Îmi imaginez o statuie celebră, oricare ar fi, e frumoasă prin simplitate și mai ales prin naturalețe, sculptorul a făcut din piatră sau marmură o figură umană cât mai aproape de adevăr. Ce ar fi dacă cineva i-ar pune un strat de ciment, calcar sau gips, nu doar că nu ar face priză și ar cădea cât de curând, dar ar urâți-o, surplusul calomniază. Oamenii în mod asemănător se urâțesc singuri, alipindu-și huilă, grafit, chiar diamante, se înnoiesc și se recondiționează stricând ce au deja. Orice excedent, adaos se va desprinde. Cumva oamenii își fac dubluri, transcrieri a ceea nu sunt, iar originalul, ca orice piesă de valoare e dosit, nefolosit, se observa doar copia care se va altera. Psihicul și fizicul, în egală măsură. Pielea, în mod firesc, are un luciu al ei, dacă pui fard se estompează, dacă pui un rând de cremă strălucește mai mult, plusul și minusul aduc schimbări.
Viața pare a fi contorsionarea după înfăptuirea propriei compoziții, încordări, zvârcoleli pentru a pune și a depune straturi și straturi, pentru a acumula, încă un rând de piele, încă o realizare, fără a băga de seamă că este o nebunie, înhămare și subjugare sieși, apoi moartea care vine la fel de încet și descărnează, după aceleași principii simple, bucățică cu bucățică, alte convulsii, alte răsuciri. Până la o vârstă, acel punct culminant, fiecare îngrămădește, apoi începe să renunțe, de obicei în favoarea copiilor. Viața în sine e poveste cu introducere, climax, deznodământ. Eu, tu, el, mereu între două forțe de conflict, acolo unde aceste două forțe se întretaie, unde dacă nu pe corp.
Nimeni nu se naște întreg, zi de zi oamenii simt nevoia să mai pună câte-o cărămidă corpului, să schimbe, să șlefuiască, îmi pare că procesul e interminabil iar la final când e să treci granița începe scofâlcirea, defragmentarea și cu cât ai mai multe cu atât e mai greu să renunți și e mai dureros. Cel mai mult timp se pierde cu această naștere perpetuă în care omul e atras bezmetic, ca un Sisif al propriei cărni, agonisește fără încetare. Cum ar fi fost să ne naștem fără această poftă de-a vrea întruna, de la mâncare la cărți, la muzică, la excursii, procreare, medalii, bani, case cât mai mari etc, vrem să ne hrănim pe toate părțile, prin ochi, prin urechi, prin pori, prin toate golurile, vrem să ne umplem necontenit. Prin urmare, viața în esența ei este nesătulă prin acest foc continuu, iar neîndestulată e doar gura iadului, a acelui loc în care se arde și se arde, fără încetare, astfel că, Paradisul devine un loc îndepărtat și pentru puține persoane. Existența este și ea o serie de pași și un joc cu muleta, precum matadorul, care, la rândul lui, ucide taurul pentru spectacol. Din acest punct de vedere și oamenii ucid, mai ales se sinucid zi de zi din plăcerea sadică de-a se naște a doua zi altfel. Dar am văzut și oameni fericiți, sătui, fără dorințe, sunt cei care au abandonat lupta cu ei înșiși și mai ales care nu mai înfruntă lumea din jur, sunt cei pentru care corida este istorie. Oamenii fericiți nu fac paradă, ei nu sunt pe scenă, nu mânuiesc săbii și hainele lor nu strălucesc, ei nu vor să fie dumnezei. Să fii Dumnezeu e foarte greu, cere timp, atenție să te ocupi de alții, să-i coordonezi, să le planifici viețile și sfârșești prin a le mânca ficații cu acest comportament, din simplu motiv că rolul e greșit, chiar contrar.
Din prima zi oamenii luptă să se întregească deoarece s-au născut betegi, cu lipsuri, deși au brațe ei nu le-au văzut, deși au inimi le-am folosit pe post de pietre, deși cu case ei au vrut altele, atrași la nesfârșit în propria și complexa captivitate; sunt lihniți, toți ca o turmă hămesită de bivoli africani care se reped la apă și în goana lor nu mai văd prăpăstiile, pericolele, crocodilii, nu au fac decât să se războiască cu ei înșiși sau cu alții pe tema dumnezeirii:
Care dintre noi e mai Dumnezeu?! Pare a fi tematica.
Care construiește mai mult, care edifică și care asamblează mai mult – o temă cu un final nemăsurabil, necurmat. Care subjugă mai mult, care e mai puternic, dar nu puterea de a dărui, ci de a lua, dependența de zeu, pentru că la el e ultimul cuvânt, cuvântul. Cred că fiecare a simțit pe pielea lui cum este când cineva îți dă de înțeles că de el nu treci, că el e Dumnezeu pe acea parcelă, și iar omul devine Diavol.
Și cu cât au încercat să contribuie la creația lor, la desăvârșirea lor, oamenii nu au făcut decât să se îndepărteze și să ajungă la capătul celălalt, opus. Nu poți fi propriul Dumnezeu cât ai încerca, suntem din naștere ahtiați după putere, după rolul de Dumnezeu în piele de om. De la prima jucărie până la ultima respirație, furăm, jefuim din alți oameni, sentimente, emoții sau subtilizăm efectiv lucruri, văd tot mai mult oameni care vor să bată cuie în mâinile altora. Cei care nu vă regăsiți în plural aruncați cu pietre. Încontinuu oamenii sunt preocupați de alcătuirea lor, mai văd un gol, vor repede să-l acopere, dar asta e ca și cum ai băga mizeria sub preș, mai devreme sau mai târziu minciuna putrezește, începe să miroasă și te trezești că ai greșit, că trebuie să pui altceva pe rană, care de fapt pare a fi orgoliu și când termenii se confundă începe tragedia. Orgoliul e mai periculos decât minciuna. Cu cât expui, cu atât ești mai sărac. Permanenta foame după lucruri care se descompun și care ne strică nu face decât să ne determine să fugim zi de zi din noi după această pradă alterantă. Nimic nu supraviețuiește, nici mărul din fața mea, nici ceea ce scriu. Totul e în van. Viața nu este altceva decât agonia care precede morții, ce păcat că durează atât. Nu știu cum ar fi gestionat oamenii nemurirea, ce planuri, ce idei ar fi avut, eu una nu m-am gândit niciodată și dacă apare când scriu e de la sine; poate că da, nemurirea e de la sine 😊
