Carmen Sorescu 
Ani de-a rândul am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt, am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit, am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza fără să știu că pielea mea era o prelungire a veșmântului monastic. Am mers mult pe jos și mereu spre acasă, urcând și urcând poteci ale minții, fără să știu că locuiam într-un lăcaș de cult pe care nu-l vedeam, atât de bine era ascuns sub pleoape. În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viața altora și le-am făcut jurăminte știind că nu e cale de întoarcere. Am băut numai apă de izvor așa cum fac asceții, fără să știu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanță, distanța era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi și pentru ea am învățat să confecționez zale care nu pot fi înfrânte. M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii, și-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineții mi le pun jos la ușă. Dar mai ales am citit cărțile sacre și am contemplat priveliștile care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile. Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp. Îmi pare rău că nu pot cântări corect și uneori mai fur astfel încât să echilibrez armonia.
Nu știu cum se numesc talerele pe care am ales să pun bucăți din mine, când într-o parte, când în alta, încercând să păcălesc adevărul, nu știu cum se cheamă pârghia care echilibrează, unde are șurubul care trebuie strâns sau lărgit. Însă nu de echilibru aș vrea să mă împiedic, rostul balanței e de-a cântări, de-a aprecia, dar nu neapărat în împăcare. Talerele pot cântări orice, plecări, sosiri, iubiri, uneori balansarea e așa de rapidă încât nu pot vedea și apoi o iau de la capăt în speranța că mai am ceva de pus, în speranța că mai am un gol de umplut și corpul își face propria justiție.
Pot păcăli balanța din mine? Cine este acest anonim care trage sforile în culise? Fizic, am un punct de echilibru care mă determină să merg dreaptă, să-mi susțin o poziție verticală, când sunt în repaus sunt în echilibru static, când merg sunt în echilibru dinamic, se pare că forțele sunt reduse la zero într-un punct, pârghia de mai sus care nu mă lasă să cad.
Fiecare om are un loc sau un moment al lui unde toate forțele se reduc la zero, se topesc, ca apoi s-o ia de la capăt. Și eu am, mai mult o cameră a mea decât un moment anume care poate veni oriunde, cum aleg, cum fac, ce paie pun pe un taler, ce haine vechi ard pe alt taler, nu știu, corpul are un fel de ustensilă, pensetă care extrage și pune la cântărit, lucrează atotștiutor undeva în fundal. Singurătatea echilibrează, numai forțele din interior au putere stabilizatoare, forțele din afară vor doar să înrobească, ele ar trebui să rămână așa cum și sunt, marginale. Imaginea e simplă: trunchiul uman este un ax, iar mâinile – talere, tot ce este pe taler vine din corp, sângele urcă spre palme mizerii, sentimente, bucurii, tristeți, toate sunt acolo și cântărirea are loc fără voia noastră, deciziile se iau de aceste căușe dosite. Sunt situații când oscilăm ani de zile, diluăm, punem apă în vin, furăm și sperăm că aceste forțe din afară să oprească acul, și poate se întâmplă, dar în aceste momente de grație ești ca și mort, pentru că nu depinde de plonjarea ta și începi să depinzi de altul.
Viața este frământarea balanței și nu perfecțiunea ei. Perfecțiunea e moarte.
Oamenii tot timpul au fost atrași de echilibrarea suflet-corp, civilizația egipteană ne propune ceva inedit: În binecunoscutul papirus a lui Ani din Cartea morților, Anubis cântărește cu o balanță caracterul defunctului, pe un taler pune inima și pe alt taler pana lui Maat (zeița adevărului și justiției); astfel, el observă dacă petiționarul a respectat cele 42 de principii ale lui Maat (un fel de Decalog) și sufletul mortului poate trece granița în viața de după, numai pana adevărului era etalon.
Pe de altă parte, dicționarul spune că: „balanța este un instrument pentru cântărirea masei corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți etalonate”.
Când, într-o zi însorită pe o bancă în parc, razele mă deranjau într-atât încât am ales în câteva secunde să plec. Corpul s-a făcut balanță aproape instant, iar acele unități standard au cântărit foarte repede dacă să mai stau sau nu, până când una din părți a învins. Balanța mai înseamnă „a compara două lucruri, fapte sau idei pentru a lua o hotărâre și a fixa proporțiile”.
Ce bine că purtăm cu noi zi de zi această cumpănă, fără a fi câtuși de puțin descumpăniți.
Totuși, sunt câteva forțe din afară care ajung la mine fără voia lor: răsăriturile, asfințiturile; însă mereu mi-au fost mai aproape răsăriturile, pentru că balanța mea înclină spre naștere, și nu spre moarte. Mie una îmi place mai mult să aud păsările care se bucură de lumină, decât panica celor care pleacă spre cuiburi. Mereu mă leg de lumină și de întuneric, de aceste părți ale zilei, neclare în felul lor, atrofiate, confuze și obscure, nu știu de ce nu mă propag la ora de vârf a luminii sau de ce nu mă sting la miezul nopții. Nu-mi pot explica atracția spre graniță. Dar se întâmplă multora. La mare, toată lumea așteaptă sau răsăritul sau apusul, soarele de la amiază nu mai este băgat în seamă, oamenii fug de el. Nu sunt singura căreia îi place la frontieră, separarea leagă mai bine, dunga aceea imaginară care ne unește și pe noi oamenii cu hotarul ne face să ne înglobăm în plenitudine. Poate că ne place să ne oprim? Poate că opreliștea naște în noi natura pe care am uitat-o și această natură ne cere chiar fără să vrem să ne alăturăm ei.
Disputa din noi e reflectată și pe cer și asta ne conectează, părți din noi se duc departe luate de vânt, învârtite, absorbite. Ne alăturăm naturii în momentele ei de frumusețe, de zbatere, de plămădeală și răsucire, de care pe care, în clipele de luptă, neliniște și consum, și în general neastâmpărul dat de balanță ne place cel mai mult, ne lăsăm pradă luptei, terfeliți de intriga culorilor, complotând alături de ele până una sau alta câștigă.
Apoi plecăm. Plecăm liniștiți.
Dar despre acest câștig care vine ca un beneficiu al firii am să aleg altă întâmplare: Anul trecut am fost la Paris și am stat o lună de zile; cum nu-mi place deloc să călătoresc cu avionul, mi-am zis dacă tot mă duc, stau o lună, iar pentru asta mi-am luat abonament la metrou. Într-o zi, în același vagon cu mine era o femeie tânără, printre alte sute de oameni ea se strecurase exact în acel moment când ușile se închid și a pășit împingând pasagerii unii în alții, o reacție în lanț, un flux de atingeri aparent fără însemnătate. Să fi avut vreo 30 de ani, poate mai puțin, purta un pardesiu verde deschis, cu nasturi mari, femeia avea părul scurt și puțin încâlcit. Stătea în picioare, nu erau locuri libere, a mâncat mai mult de jumătate de baghetă în câteva minute, ce a mai rămas a împachetat frumos și a pus în poșetă, apoi a scos dintr-un buzunar oglinda standard a fiecărei franțuzoaice și un ruj. S-a rujat încet, foarte încet să nu scape un milimetru de piele, a tras linii, cercuri, a mușcat buzele, mai ceva ca din baghetă, s-a privit apoi în oglindă și și-a zâmbit. Cred că se ducea la întâlnire. După câteva stații, a coborât la fel de repede cum intrase, grăbită, în acele câteva minute de călătorie vagonul fusese și bucătărie, și baie. Părea fericită și nu-i păsa de nimic, toate mișcările ei, de la îmbucăturile rapide la tandrețea rujatului, m-au făcut să mă bucur pentru ea și mai ales am avut sentimentul ciudat că eram parte din „eternul feminin”, era ca și cum mă duceam și eu la întâlnire. S-au deschis ușile și a țâșnit dreaptă și sigură, de parcă luptase lângă Napoleon și avea câteva medalii la vedere. Mai mult ca sigur le avea, dar ascunse sub piele, numai de ea știute, într-un fel se dăduse de gol și într-un moment de neatenție i le văzusem cum străluceau, și asta de fapt îmi perturbase privirea: acel triumf al femeii când se citește pe fața ei că este îndrăgostită. Am rămas până azi cu un zâmbet prelung în urmă, revărsarea ei a fost ca o predare de ștafetă din femeie în femeie, din taler în taler, pentru că până la urmă ce pun pe taler dacă nu aceste clipe când șuvoiul lovește și mă ia cu el.
În mediul urban această uniformizare se simte foarte greu, vacarm și gaze de eșapament, nu pot intra în ritm cu nimeni și nimic.
Aș vrea să merg din nou la Paris, să stau la fel de mult, prima zi să mă trezesc fără ceas, nu ca în acele excursii când în doar câteva zile văd tot și nimic, vreau să stau mult, să merg încet, foarte încet, să respir aerul burghez, să beau un espresso și să mă întreb de la masa de unde beau, azi unde merg, să nu am listă cu mine, să nu știu ce va urma, să plec exact din acel zero al tuturor forțelor anulate.
*
Vânătorul este obișnuit cu pădurea, știe fiecare animal ce urme are, fiecare strigăt cărei specii aparține și pentru ce este, pescarul la fel, știe la ce oră marea este calmă, din ce parte bate vântul, dacă păsările zboară mai jos e semn de ploaie etc. În natură totul este versificație, când merg prin pădure primesc aer curat, foșnet, triluri, susuri, ceva mă obligă să prețuiesc, să nu deranjez și poate că în trecerea mea și eu dau ceva în schimb. La oraș primesc zgomote și poluare și la rândul meu expulzez zgomot și poluare. Știu când trece salvarea sau mașina de gunoi, fiecare dintre noi recunoaște după sunet. M-am adaptat la utilaje dar nu la oameni, oamenilor nu le cunosc înfiorarea și exaltarea.
Corpul încearcă să cântărească zgomotul și lumina girofarului unei mașini de poliție cu un ciripit sau răsărit, recalculează până găsește asemănări, dacă nu găsește și adaptează, scurtcircuitează balansul până ajunge la un consens, doar că acest pact lasă urme pentru că nu e natural, de aceea cred că orășenii sunt mai agresivi față de oamenii de la țară. Aceștia dintâi țipă, te calcă pe picioare la trecerea de pietoni, se îmbulzesc, dar nu e vina lor, ei doar fac față mediului în care trăiesc, mereu se grăbesc și nu au timp, în mediul rural totul e mai potolit și viața se poate calcula după soare, la ora 6 seara vin cirezile, atunci oamenii o iau și ei spre case, este lapte proaspăt, este ora mesei.
Dacă privim soarele vreme de câteva secunde nu mai vedem, dacă privim întunericul, la fel, nu mai vedem, iubirea, idem, cine o privește-n față riscă să orbească. Stâlpul din mine neutralizează, pupilele se contractă sau se dilată până accept realitatea.
Trebuie să înveți singur de ce fel de umplutură ai nevoie pentru propriul tangaj.
Cel mai mult îmi place să-mi împart gândurile cu foile albe, „fapte sau idei”, asfințituri, răsărituri, toate astea le-am putut aduce în camera mea, balanța mea a umplut talerul cu monede aur pe care acum le împarte, un fel de compensație. Însă sufletul nu este precum corpul bolnav căruia îi administrezi câteva medicamente și sănătatea se restabilește, el caută mereu ceva, un loc care nu are de-a face cu carnea și cât aș încerca să echilibrez axul, a doua zi sufletul este din nou sus pe unul din talere, undeva în aer, foarte ușor, cu nările în aer adulmecând, niciodată mulțumit aici pe pământ.
Ce fel de loc dorește? Poate un Armaghedon (Apocalipsa 16:16), un ținut biblic unde răul se războiește cu binele? Asta sunt deja. Mereu la răscruce.
Pendularea îmi e specifică mai mult decât o greutate sau alta. În mine nimeni nu învinge nici corpul, nici sufletul, ciocnirea lor, înfruntarea nu face decât să reconstruiască balanța ubicuă mereu și mereu.
Prin scris mă domesticesc, supun și iubirea, și ura. Imaginați-vă aceste două fiare în același corp, în aceeași cușcă. Ajung să se mănânce între ele până când nu le mai deosebești, și dacă e să faci un pas numai, știi dacă e din ură sau din iubire. Armistițiul îmi dă voie să respir, aici pe pagina albă este ca pe un platou montan, dar dacă privesc mai bine, în jos prăpastia, în sus cerul, uneltesc și se momesc până când norii coboară și toate acestea se înghit între ele, dualitatea e fatală, ca o ființă cu două capete care nu se poate vedea în ochi, precum cele două talere. Numai scrisul mă scapă de coechipier, el nu coexistă cu nimeni, dar vocea lăuntrică îmi spune, ba da, personajul și autorul sunt în aceeași lesă. Practic nu poți fugi nicăieri. Chestia aia celebră, exil pe foaia de hârtie, este praf în ochi. Nu poți scăpa de balanță decât atunci când scapi de corp, scorul egal e doar un pariu de la sine niciodată câștigat.
