Carmen SorescuCarmen Sorescu
17.11.2023

Spelaion

Epifanii și alte povești de-o pagină

Oamenii tânjesc după ceva ci nu după cineva, mereu am spus că înlăuntrul fiecărei vietăți este un lucru care ne aparține și în mod straniu ne dăm seama că vrem să ni-l asimilăm, fie că e vorba de mirosul unei flori sau liniștea pe care un om o împrăștie. Despre asta ar fi vorba, despre cât de confortabil te simți lângă cineva, dacă te simți prost și în plus e de la sine înțeles că stai de-o parte sau dimpotrivă dacă te simți pe un piedestal și nu poți privi decât de la nivelul tău, orice ocheadă în jos degradează. Despre asta aș fi vrut să vorbesc, despre cât de bine mă simt lângă oamenii simpli, fără studii superioare, fără cărți citite, fără multe călătorii, despre cât de bine îmi face puținătatea și aparenta lor lipsă de orizont. Sau poate că vreau să vorbesc despre aceia care îmi lasă mesaje scurte, ce e drept, dar cu regularitate maximă, zi de zi sau săptămână de săptămână, semn că se gândesc încă la mine: pup, cum ești, weekend plăcut etc, este despre ce mai am eu în mine și ei vor. Voi vă întrebați asta? Unii o fac pe ascuns și se întreabă fără să scrie, dar ce este într-un om atât de bun încât îl vrei ca pe-o prăjitură însiropată cu mult zahăr, vanilie și rom, ce condimente are el? Eu una recunosc, când simt miros de condimente indiene merg precum Tom și Jerry în desene animate, fără să gândesc, fără să văd capcanele, îmi place mai ales tot ce e iute, amar dar și ce e foarte dulce, numai extremele. Sarea și piperul sunt banale, trăirile mele sunt la nivelul mirodeniilor usturătoare până la lacrimi. Dar până la lacrimi pot și gesturi, cuvinte, se face că unii dintre noi posedăm aceste ingrediente caustice, nimicitoare și le dăm drumul din priviri, degete, din propoziții, astfel că săgeți de tot felul cu vârful otrăvit pot apărea de oriunde, sunt oameni care sunt astfel de arme distructive. Efectul de undă apare nu doar când arunci cu o piatră în apă ci și când arunci cuvinte, îl aude cel mai bine cel care este mai aproape de sursa propagatoare, apoi încet, încet se diminuează, dar el a pătruns în urechi și e înțeles, cât timp rămâne un cuvânt sau un gest urât în creier, poate toată viața, nimic nu le mai șterge.

Când cineva nu-și ține promisiunea este echivalentul unei catastrofe, fie chiar dacă că e vorba de curierul care de 5 zile tot îmi spune că aduce bidoanele cu apă. Uneori, aștepți, aștepți, ore, luni, ani de zile și degeaba, te obișnuiești cu ruina, îți place frigul, dar viața se conturează și pe ziduri, așa cum vedem unele flori crescute pe calea ferată sau printre cărămizile caselor părăsite, pe acolo pe unde nu trece mână de om, așa stau și eu lipită de peretele camerei mele gândindu-mă că niciun dezastru nu mă ajunge. Dar, nu e deloc așa, într-o zi nenorocirea se produce, începe cu o tornadă în creier, strămutarea din mine pe foi e dureroasă, oprimarea e din toate părțile, cu cât mă ascund cu atât mă căuta cu înverșunare, de aceea prefer tunelurile, încă nu sunt în siguranță afară, aici am o lume frumoasă. Fiecare rând e un coridor pe care-l sap din instinct. Fotosinteza face viață din lumină, catastrofa face viață din întuneric. Afară clorofila se activează, în mine hemoglobina începe un proces similar, cu becurile stinse și telefonul pe silent, o altă variantă a lumii lucrează cum poate. Se pot întâmpla multe aici, pământul ține de cald semințelor, ba mai mult, le ajută să germineze, partea bună a întunericului e când îl faci parte din tine. Pentru oameni, peșterile sunt locuri reci, umede, pline de insecte, șerpi, chiar înfricoșătoare, dar pentru alte vietăți ele sunt locul ideal. Se poate folosi o lanternă dar după o vreme începi să vezi prin întuneric, renunți la unelte, la cuvinte iar corpul vorbește de la sine, devine cel mai ascuțit cuțit, singura armă, de altfel. Speologia e o disciplină de sinteză iar viețuitoarele de aici sunt împărțite pe categorii în funcție de legătura cu caverna, unele ajung accidental din pricina unor furtuni, de exemplu, aici aș regăsi scriitorii de nișă, care scriu din întâmplare, alții care vin și pleacă, precum liliecii care ziua stau în peșteri și noaptea stau afară, și mai este categoria celor care s-au acomodat, locuiesc și se adaptează, fără lumină, fără prea mult oxigen și începe chiar să le placă sulful😊. Apoi urmează pașii știuți, hrana puțină duce la regresia corpului, depigmentarea pielii, are loc amplificarea amintirilor, poate fi începutul unei evoluții. Până la urmă refugiul pe această insula A4 pe care sunteți acum, paradoxal, e mai mult retragerea în substanță decât un expozeu. Să nu uit, sulful construiește și fixează DNA-ul, prin urmarea sunt în locul cel bun😊

(sursa foto: https://www.liveandwingit.com/the-difference-between-a-marketing-whitepaper-and-a-technical-white-paper/)