Carmen Sorescu 
Mai mult sau mai puțin cerul este un vis. Iar spărtura o șansă. Țin minte că în școala generală profesorul de română a organizat o expediție pe munte. Un elev trecuse și pe la clasa noastră să ne întrebe dacă vrem să ne înscriem și pentru a ne informa în legătură cu organizarea. Ne spunea că vom merge cu corturile, vom găti în ceaune, vom bea apă din izvor. Fiecare elev urma să aibă o sarcină: unul căra ibricele, altul apa, cineva gătea, altcineva se ocupa de hartă, traseu și tot așa. Nu m-am dus în acea expediție, dar cert este că după ce ei s-au întors, profesorul de română mergea din clasă în clasă cu un elev care fusese in excursie și discuția lor începea așa: Bună ziua, ei bine, am venit din expediție… nu ați vrut să mergeți… L-am adus aici pe Dragoș să vă povestească cum a atins norii. Brusc forfota din clasă a încetat, apoi se auzeau tot felul de întrebări. Ne miram care mai de care: Ce? Cum? Se poate? Eu nu am întrebat nimic. De atunci, pentru mine Dragoș devenise un fel de semizeu, cel care atinsese norii, cerul. Succesul lui la fete aproape luase cote alarmante, el era un băiat extrem de timid și de multe ori l-am văzut efectiv fugind când era asaltat. Ce înseamnă să atingi norii, nu e bine nici să vrei chiar atât de mult de la viață….
În Antimetafizica (Aurelian Titu Dumitrescu & Nichita Stănescu) există o întrebare: Când ai obiectualizat prima oară cerul? Nichita Stănescu răspunde (citat din memorie): Prima oară am obiectualizat cerul când tatăl meu m-a luat în brațe și m-a aruncat în sus și a zis: Atâta mare.
Eu una l-am obiectualizat mult mai târziu, eram la grădiniță, mai exact în curte, într-o pauză. Fără să vreau m-au uitat în sus și am văzut cerul, plin de nori albi, pufoși, dar nu asta era surpriza și că norii se mișcau. Atunci am strigat: Norii se mișcă! Norii se mișcă! Lângă mine s-au adunat pe rând mulți copii, ca și cum numai din punctul unde mă aflam eu vizibilitatea era foarte bună. Atunci ei la rândul lor strigau: Norii se mișcă, norii se mișcă! Și din ce în ce tot mai mulți copii s-au adunau lângă mine.
Îmi amintesc că era ziua când ni se făceau poze pentru tablou, toți eram îmbrăcați frumos și fotograful ne aștepta, dar noi nu dădeam semne că vrem să facem poze. Atunci a trecut bucătăreasa, o femeie, grasă, slinoasă, care vorbea urât și tot timpul țipa, m-am dus după ea, aș fi vrut să o ating dar nu am avut curaj și i-am spus: NORII SE MIȘCĂ! Și ea a trecut indiferentă pe lângă mine ca și cu nimic nu se întâmpla. Nu înțelegeam lipsa de curiozitate, am crezut că nu m-a auzit așa că am alergat dupa ea: Norii se mișcă! Și ea nimic, nu avea nicio reacție. Spunea: Gata cu joaca, treceți la poze. Atunci am obiectualizat prima oară cerul și am rămas cu impresia că adulții vor fi tot timpul preocupați de treburi terestre.
Cu timpul legătura oamenilor cu cerul a însemnat mai mult un acord, un aranjament al preoților: Se duce la cer! Este o expresie în strictă conexiune cu moartea. În cele 40 de zile de la moarte sufletul decedatului se ducea ori sus ori jos. Moartea face și ea o spărtură în cer. Am citit cu ani mulți în urmă o carte și chiar când îmi era lumea mai dragă un nume și nu mă mai așteptam la nimic semnificativ, citesc ENKI. ENKI, fiul al lui ANU (din familia ANUNAKI) este un zeu sumerian care este reprezentat ca ideogramă cu numărul 40, considerat număr sacru și după care sumerienii se ghidau în mai multe feluri. În Biblie numărul 40 e menționat de 146 ori, acest număr fiind categoric preluat cu aceeași sacralitate. În tradiția ortodoxă sunt multe exemple dar am să iau unul: în 40 de zile de la moarte sufletul ajunge în fața lui Dumnezeu pentru judecata particulară, „credința spune că trupul se întoarce din pământul din care este făcut” și printr-o coincidență stranie Enki se traduce, Stăpânul Pământului. Aveam cu cerul un contract de la naștere, promisiunea unui bandaj pentru suflet, că acolo sus va fi bine. Dar totuși undeva e o triere a sufletelor, un tifon alb, imaculat care discerne cine unde se duce, așa că e indicat să credem în acest cer dacă vrem să ajungem la el.
Cerul meu bazat pe experiență este, cum spuneam în primele rânduri, un om. Până la cerul clasic lumea mai are un cer de mirări, interogări, fapte, întâmplări, viața este atât de prinsă aici încât unirea cu celălalt este aproape imposibilă. Piesa, dispozitivul de legătură, credința, religia par nișe subțiri prin care nimic nu mai trece. Totuși credem în relația de dragoste și prietenie cu cerul atâta timp cât sufletele noastre își vor face veacul pe acolo. Acest cer religios pare să nu aibă vreo înțelegere cu cerul științific, plin de planete, constelații.
Am publicat undeva într-o antologie povestea cu străbunicul când a murit, dar acolo nu am spus asta: După ce a murit, l-au mutat în casa mare, unde… dacă nu în sufragerie. Mama avea vitrinele pline cu pahare de cristal, tot felul de bibelouri, evident că după asta s-a dus vorba. Și atunci am auzit prima oară expresia: I-a sunat ceasul. S-a dus la ceruri. Fiica lui vorbea cu bunica (nora străbunicului): I-a sunat ceasul, săracul, i-a sunat ceasul, s-a dus la ceruri.
Intră mama și o întreb: Unde e ceasul? Și până ca ea să răspundă eu deja mă uitam pe sub perna unde bunicul își ținea capul adormit să caut ceasul (știți că se spune trupul adormit, asta sună foarte bine, ca și când cândva ne vom trezi, destul de optimist creștinismul).
Mama zicea: Care ceas, care ceas? Caută-l și tu că nu am timp! Ea neauzind dialogul cu pricina.
Azi mă gândesc, deși înțeleg ce vrea să spună expresia, că poate fi vorba de ceasul biologic, la un moment dat se strică, așa cum eu mă trezesc în fiecare dimineață la o anume oră, după un reglaj al corpului pe care nu-l cunosc, într-o zi acest ceas va urma aceeași soartă.
Cu sau fără ceas, spărturile sunt inerente.
Mama a păcălit o astfel de spărtură.
După o vârstă mi-am dorit și eu o anume fisură, un loc prin care să trec în altă parte, o scăpare asemenea copiilor de la școală. O fugă cumva fără frica de-a privi înapoi să fii prins, asociată cu bucurie, ca și cum, după munca depusă mi s-ar cuveni. Mai întâi m-am uitat la mine ca la un deșert întins, arzător și periculos, unde nimeni nu se încumeta să vină, nu pentru că era misterios și de neînțeles, uscăciunii nu-i poți da decât înțelegerea cuvenită ci pentru că era de nepătruns, obscur, dens, compact, cu un aer fierbinte, irespirabil. Devenisem locul perfect de unde viața se putea relua de la zero, nu aveam nimic de pierdut sau câștigat, doar o altă naștere. Nu știu dacă eram aici pentru ce făcusem, ca un fel de pedeapsă, aceasta se dă după urma unei comiteri, iar eu nu comisesem nimic, iar pur și simplu din și pentru geneză. Nu dintr-o întâmplare sau accident ci dintr-o sumă al cărei rezultat era aruncatul în acest deșert. Spărtura mi se părea oportunitatea cea mai bună, dar în același timp echivalentul dezertării.
Ce pedeapsă primesc aceia care dezertează pe foi?
Iar asta se întâmplă numai când am foi albe în bagaj, dacă nu aș fi avut niciodată nu aș fi scris, sau fugit, altă echivalență.
Dacă nu simți cu adevărat cartea mai bine o lași pentru altă dată, nu le poți aveam pe amândouă, și mare și cartea, e un fel de adulter.
„Citirea unei cărți de hârtie e o adevărată plăcere. Nu beau șampanie din pahar de plastic, așa cum nu citesc Dostoievski pe tabletă” – Nassim Taleb, prin urmare acesta e marele avantaj, de-a nu lua cărți în călătorii, mă trezesc la 5 dimineața și scriu. Așa cum îmi fac singură coliere din scoici și melci, tot la 5 dimineața mă trezesc, merg pe plajă în căutarea acestor perle și până se luminează de-a binelea am deja bijuteria concepută chiar acolo la buza mării.
Think out the box! – e un clișeu de ani mulți, să gândesc în afara cutiei, a corpului, a craniului, a camerei, a casei, a orașului, a țării, a planetei este banal. Să gândesc diferit, neconvențional, dintr-o altă perspectivă, creativ; în afara ramei e mereu cerul, cu porți nebănuite!
